Se împlinesc azi 200 de ani de la nașterea lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor Române. O personalitate cu multe lumini, dar și ceva umbre, cu realizări, dar și cu eșecuri. A avut parte de o posteritate ingrată, prin care a fost fie adulat, fie denigrat, dar mai mereu judecat greșit, în funcție de interese, conjuncturi și umori ale celor care s-au obosit să-l readucă în atenția publicului.
Cuza nu poate fi înțeles dacă nu îl situăm în contextul epocii, o epocă despre care putem spune fără să greșim că a fost una revoluționară, dominată de o gândire radicală, până la urmă. Un astfel de radicalism găsim la mai toți pașoptiștii, oameni cu studii serioase în Occident, dar mai ales cu marea calitate de a înțelege ce văd acolo și cât de important este să se întâmple și în Principate lucruri identice. Ei au fost inteligența colectivă, motorul schimbărilor, iar Cuza instrumentul schimbării. Misiune de care s-a achitat foarte bine, până la urmă.
Ce-i datorăm lui Cuza, dincolo de toate reproșurile care i se aduc acum, nu de puține ori interesat, pe o agendă care are multe legături cu prezentul imediat? Instituții, legi, regulamente, adică elementele care au structurat Principatele Unite ca un stat modern, sincron cu statele europene. Nu este puțin lucru, într-un spațiu în care lipsa de reguli a fost dominantă mai bine de cinci secole, până la mijlocul secolului XIX! Că acele instituții au apărut și au trebuit să funcționeze într-o cultură politică și civică profund viciată de corupție și de domnia bunului plac, da, este la fel de adevărat. Dar ni se pare că s-a schimbat ceva esențial în această cultură, la 160 de ani de la introducerea reformelor lui Cuza? El a avut șapte ani să schimbe ceva, noi, națiunea română, mai bine de un secol și jumătate. Nu cred că ne-am descurcat strălucit în acest domeniu! Nu este o scuză pentru derivele sale autoritare, este doar o punere în context.
Discutând despre Cuza, discutăm despre procesul de modernizare a națiunii române. El a pus bazele, inspirat și ghidat de acea inteligență colectivă, care a fost generația pașoptistă. Generație care, după două decenii de la momentul fondator, începea deja să se destrame, să acționeze după altă agendă, să servească alte interese. Politica lui Cuza a accelerat, într-un fel, această dezagregare. Destrămarea consensului pașoptist a însemnat și rămânerea modernizării la un stadiu superficial, o problemă mai degrabă a elitelor. Nu e singurul moment de acest gen: așa a fost și după Marea Unire, așa a fost și după Revoluția Română din decembrie 1989. Această modernizare superficială a dus, în cele din urmă, la ratarea dezvoltării. Și asta este principala noastră slăbiciune, așa a fost mereu după momentul 1848.
Ce avem de învățat din vremea lui Cuza? Că schimbarea cere consens la nivelul elitelor și sprijin la nivelul maselor. Adică acea solidaritate națională și socială care ne lipsește dureros și acum, în fața unei crize fără precedent. Că obținerea sprijinului popular pentru schimbare nu este un lucru atât de simplu pe cât pare, iar mâna forte, poate necesară în anumite momente, nu poate fi folosită discreționar, în afara unui control al națiunii suverane. Și mai învățăm ceva: cei care rămân în istorie sunt cei care, cu toate slăbiciunile și greșelilor lor, construiesc, nu distrug. Iar Cuza a fost, orice s-ar spune, un constructor. Adică ceva care ne incomodează mereu și mereu. Pentru că ne pune în fața unor alegeri. Și nu ne place să facem alegeri. Pentru că avem talentul de a face alegeri proaste în cele mai nepotrivite momente.