Unul din principalele lucruri pe care îl va face acest coronavirus în conștiința omenirii va fi redefinirea riscului.

Generațiile noastre sînt din ce în ce mai infantilizate din cauza absenței riscului real. Față de alte vremuri istorice, trăim într-un paradis neverosimil pentru strămoșii noștri.

Cvasi-absența violenței sociale. Războaie doar marginale, pe la margini ciudate de lume. Incertitudine materială mult mai scăzută. Resurse din ce în ce mai mari la dispoziție.

În mod inevitabil, această viață domestică și-a pus amprenta asupra minților noastre. Lipsa pericolului a dus la o redefinire a relației noastre cu riscul. La o virtualizare a acestuia – filmul cu siguranță are un cuvînt de spus în această privință.

Moartea, pericolul, lupul, leul, violența, dușmanul, suferința sînt acolo departe, într-o altă lume, prizoniere din ce în ce mai mult în ficțiune. Realitatea e prozaică și îmbuibată.

De unde și apetența mai ridicată pentru risc.

Căci dacă ți se pot întîmpla mult mai puține pericole, ești mai predispus să încerci marea cu sarea. Ai backup. Ai salvare. Ai varianta de Undo / Redo. Plasa de siguranță socială are ochiurile din ce în ce mai strînse.

Coronavirusul vine și ne dă una după ceafă de ne ia răsuflarea. Ad literam ne ia răsuflarea.

Moartea dintr-o dată nu mai este subiect de poveste de film cretin, ci e aici, după colț, după ușă, în fiecare strîngere de mînă, în fiecare îmbrățișare, în fiecare suflat în gură în autobuzul înghesuit. În neamuri, în prieteni, în aer, în orice.

Dintr-o dată lumea redescoperă consecințele pericolului. Insidios, Evul Mediu răsare după colț în mințile noastre.

Doar că încă sîntem infantilizați. Năravul de-o viață nu se schimbă într-o săptămînă. Maturizarea va începe cu adevărat, din păcate, după prima mie de morți.

O să fie… O să fie…

Din păcate, o să fie.

Ghinion.