În contextul răspândirii molimei antonine la mijlocul anilor 160, sentimentul de frică și agățarea de speranță ale locuitorilor statului roman sunt exploatate din plin. În plină epidemie, la Roma, ”un șarlatan care, împreună cu câțiva complici, căuta ocazia de a jefui, ținea zilnic cuvântări pe Câmpul lui Marte, cocoțat într-un smochin și profețind sfârșitul lumii și ploaie de foc din cer dacă el ”se va prăbuși din copac și se va transforma în barză. În ziua anunțată de el, a căzut într-adevăr din smochin, având grijă să dea drumul unei berze pe care o avea ascunsă în sân” (SHA, Vita Marci, 13). Se fabricau și se vindeau amulete protectoare (atestate arheologic din Britannia până în zonele estice ale imperiului), se desfășurau ceremonii religioase suplimentare închinate lui Apollo iar falșii profeți aveau câmp liber de desfășurare.

Unul dintre ei, originar din Paphlagonia, pe nume Alexandros, devenise chiar un apropiat al anturajului imperial, reușind alianțe de rudenie cu senatorul Publius Mummius Sissenus Rutilianus (guvernator proconsular al provinciei Asia la sfârșitul anilor 50 și începutul anilor 60). Construindu-și cu mare artă o aură de profet autoateștiutor și tămăduitor, Alexandros se autoconsidera mesagerul lui Esculap, purta cu sine permanent efigia șarpelui Glycon și, contra cost, prescria medicamente și ghicea viitorul. Purtător al sabiei curbate, amețea mințile auditorilor amestecând frânturi din legendele despre Alexandru Macedon, Perseus, Pytagora, rostind uneori prin cuvinte amestecate din mai multe limbi imnuri magice inventate și având câte o formulă scenografică de apariție în public adaptată mulțumii locurilor pe unde își încerca îndemânarea de manipulator. Plăsmuia cu aparentă lejeritate incantații magice apotropaice, ca aceea către zeul Apollo pe care romanii și-o scriseseră pe toate ușile în vremea molimei antonine: ”Phoebus cu plete lungi, ucide aerul otrăvit!” (Lucian din Samosata, Alexandros, 36). Oamenii își puneau speranța în asemenea sloganuri, uitând ”de traiul auster și de dietă” (ibidem). Credulitatea și ignoranța lor îl îmbogățesc pe Alexandros și pe ”clica sa de spioni părtași la aceste înșelătorii”, căci nenorocirea lovește din plin capitala, provocând deseori dispariția tuturor celor care locuiau în casele pe ușa cărora se scrisese mesajul către Apollo. Cutezanța lui Alexandros ajunsese, se pare, atât de mare, încât – profitând de trecerea pe care o avea în rândul elitei senatoriale și exploatând moralul scăzut al trupelor romane înainte de conflictul cu marcomanii – instrumentează îndeplinirea unui ritual (ibidem, 48) invocator de victorie asupra marcomanilor, ritual prin care doi lei vii sunt aruncați în Dunăre împreună cu o mare cantitate de produse aromate și cu doi servitori ai zeiței Cybele (divinitate la care mai apelaseră romanii și după dezastrul de la Cannae în 215 a. Chr., dar atunci totul se petrecuse prin decizia Senatului). Cei care încearcă să-i demaște înșelătoriile sunt atacați de susținători, iar mulțimea ”credulă” și adoratoare este gata oricând de lapidare, preferând să îmbrățișeze soluții miraculoase salvatoare. În acei ani rațiunea părea că pălește în fața nevoii de minuni. Un personaj ca Alexandros putea ”face carieră” în asemenea vremuri tulburi.

Portretul pe care, într-o manieră retorică, îl face Lucian acestui fals profet (atestat și prin mărturii epigrafice) îi devoalează deosebite trăsături fizice (înalt, frumos, cu pielea albă, dar având o calviție acoperită prin meșe false de păr) și intelectuale (cu părelnică educație bună, frecventând medii intelectuale recunoscute, jongleur, colportor, chiar actor, posesor al unui bagaj de cuvinte din mai multe dialecte). Alexandros are prezența charismatică necesară pentru a juca rolul de ”persoană de încredere” care, eventual, comunică cu zeii. Căci nevoia de ”încredere socială” este, în fapt, explicația succesului lui Alexandros în acele vremuri apăsătoare. Și cum să nu fi fost oare așa, de vreme ce – ne spune Aelius Aristides, contemporan cu evenimentele – în Asia Mică boala secera ”pe tineri și bătrâni deopotrivă”, ”pe nobli și pe servitori fără deosebire”, iar – după două veacuri și jumătate de la evenimente încă se mai știa că – la capătul vestic al statului roman ”orașele se goleau de oameni, agricultura era părăsită, totul era o ruină și lăsat în voia împăduririlor” (Orosius, Historiae Adversus Paganos, VII, 15).

Cu certitudine durata lungă și forța cu care o maladie ”lovește” (și, o dată în plus, dacă aceasta se petrece pe spații atât de întinse, ca în timpul domniei lui Marcus Aurelius) pun la grea încercare o comunitate. Ceea ce, însă, este mai greu de ”măsurat”, cu atât mai mult la aproape două milenii distanță, este amploarea emoțională a acestui impact. În lucrările cu caracter istoric scrise în antichitate, frazele destul de lacunare despre acest flagel se întrețes cu cele care narează evenimentele politice sau militare. La prima lectură, asemenea tip de consemnare ar sugera relatarea sumară, mai mult sau mai puțin deterministă, a unor evenimente imbricate. Oare nu era acesta și tonul mesajului medicilor care – vorbind despre boli – recomandau scurt: profilaxie, izolare, tratament? Mai elaborată și plină de pathoseste, însă, scriitura de factură retorică, filozofică, la care se adaugă cu succes cea creștină timpurie, doritoare să sublinieze tarele păgânismului.

Experiența personală sau de grup a celor care au trecut efectiv prin maladie nu-i tocmai o întreprindere ușoară. După cum se prea poate ca între diferitele categorii de locuitori ai imperiului să fi existat diferențe destul de mari privitoare la modalitățile de reprezentare, de memorare imediată sau de rememorare ulterioară a acestei triste experiențe. Epigrafia funerară nu stăruie asupra acestei boli ca reper al marcării sfârșitului unei vieți. Formulele de ritmare a timpului trăit apelează la mijloacele folosite și înainte de declanșarea epidemiei și care, în funcție de fiecare caz în parte, se raportau la naștere, căsătorie, carieră (eventual evenimentele la care a participat), perioada de viață exprimată în ani (sau chiar luni și ore, uneori) și grupul apropiaților. Starea morală a populației în anii maladiei antonine depindea de faptele petrecute sub priviri, de comunicarea la mică sau la mai mare distanță, de răspunsul primit din partea autorităților (al elitelor), de credința în protecția divină. Or, tocmai dinamismul acestei interdependențe lasă loc, în egală măsură, temerilor și speranțelor.