Suferința insuportabilă. Durerea devenită atotputernică, asemenea unui sunet strident ce nu se mai sfârșește. Privirea stinsă și ochii care cerșesc alinarea. Se pare că cele mai adevărate cuvinte sunt rostite în pragul morții. Acute, pline de luciditatea unui profet. Proximitatea morții oferă priveliștea unei lumi reduse la oamenii esențiali din viața noastră: familia și preotul.
Am această experiență densă a prezenței la căpătâiul celor muribunzi. Ți se spun lucruri nespuse nimănui, vreodată, și ai nobila misiune de a păstra confidențialitatea unor mărturisiri cutremurătoare. Privit dinlăuntrul lui, omul își dezvăluie fascinanta și contradictoria lume interioară. Nu veți vedea la televizor asta, în vreun documentar sau oarecare știre. Statistica seacă a unor decese nu ajută cu nimic la cunoașterea acestui univers atât de uman. Chiar dacă pe mulți îi sperie, suferința și moartea transmit cea mai importantă lecție despre felul în care ar trebui să ne trăim viețile, să îi iubim pe cei de lângă noi, să nu pierdem în van atât de prețiosul dar al vieții.
Legăturile create cu acest prilej, aprofundate de tăceri și mărturisiri inedite, mi-au oferit una dintre cele mai intense experiențe ale preoției. De la ei am învățat sensul profund al existenței umane și, în același timp, s-au creat punți peste trecerea din această viață. Pe măsură ce i-am cunoscut, am avut acces la cele mai importante trăiri de care suntem în stare.
Încercând să dau curaj și îmbărbătare, mi-am înghițit lacrimile. Nu am văzut doar părinți, rude, prieteni sau simpli angajați. Am văzut oameni căutându-și alinarea și luptându-se pentru fiecare fărâmă de viață. O încleștare teribilă, plină de durere și nădejde.
Moartea nu are legătură, din păcate, doar cu bătrânețea. E o constantă a vieții noastre și cel mai bun profesor. A evita acest subiect ne privează de un aspect esențial al vieții. Vom pierde timpul, viața, bucuria, dragostea de care suntem capabili să o împărtășim celorlalți. Vom fi înfricoșați și triști, ca cei care nu au nădejde…

P. S. Chiar și astăzi, am primit trista veste a trecerii din această viață a încă unui om de care mă voi simți legat de aici înainte. Acesta e motivul scrierii acestor rânduri… Da. Și preoții sunt oameni.

Hristos a înviat! E singurul motiv de reală bucurie… Altfel, viețile noastre n-ar mai valora nimic. Ar fi doar simple existențe întâmplătoare pe un uriaș munte de suferință.

Preot Alin Marian Pleșa, profesor la Seminarul Teologic Sfântul Ioan Gură de Aur din Târgoviște