Și iată ce simplu este să deturnezi realitatea. Nu, nu prin minciuni, ci doar prin informații trunchiate. Depinde de agendă. Pe sistemul ”n-am auzit asta, n-am văzut”. Jumătăți de propoziție altoite pe ceea ce ai vrut tu să auzi. Mai curând, să-ți alimentezi concluziile, diagnosticele, verdictele deja formulate.

Obișnuiesc, căci așa am fost educată, să mă prezint. Mă ridic în picioare și rostesc propriul nume: tare și răspicat. Nu de puține ori, gestul acesta a fost taxtat drept o fiță, talente, aroganță, falsă modestie, hachiță, ironie:
– Se poate, doamnă, păi nu știm noi cine sunteți dumneavoastră???

Chiar și așa, eu îmi țin năravul: mă ridic frumușel în picioare și spun cum ma cheamă. Mai ales la o primă întâlnire, cu osebire când se află oameni necunoscuți în adunare.

Comportamentul are și o explicație logică. Mai curând psihologică, cumva venită dintr-o traumă din copilărie. Ba chiar de mai încoace: mi se stâlcește numele. Se pronunță greșit. Din greșeală, desigur. Ei, și ca să evităm o atare situație, mă ridic frumușel în picioare, oriunde aș fi așezată, și îmi spun numele. Și funcția. Temporară, desigur. Numele rămâne.

Cât despre ceilalți, face fiecare după cum îi este obiceiul, felul… Nu judec. Și, mai ales în această perioadă, mă prezint pentru că ne aflăm ascunși sub mască. Mi s-a întâmplat de câteva ori să omit salutul din necunoaștere. Ne-recunoaștere.

Și mi-a părut rău. La vremea asta salutul, chiar o formă de respect se manifestă printr-o înclinare a capului. La rigoare, o mică plecăciune. Căci eu, personal, refuz categoric să-mi dau pumnii, pumnuți, coate etc. cu interlocutorii.