Întreaga istorie a umanității ar putea fi rezumată la groaza omului de a nu rămâne mai prejos decât celălalt. Credincioși sau nu, judecăm aspru și reducem totul la prea plinul eu. Ceilalți ne devin de nesuportat și ne situăm, superior, în postura de a-i disprețui pe cei care nu sunt ca noi. Credem cu tărie, nu în Dumnezeul iubitor și nepărtinitor, ci în ceea ce am făcut pentru El, distanțându-ne de celălalt, căruia nu îi vedem decât păcatele. Privirea critică dezvăluie un interior întunecat și rece. O stare de împietrire a inimii. Fariseul se roagă gândindu-se la sine și la lucrurile bune pe care le-a făcut. Vameșul știe mai bine cine este și de aceea are nevoie de îndurarea Lui. Întregul efort ascetic al omului (postul, rugăciunea etc.) are drept scop cunoașterea propriilor păcate și nu îndreptățirea de sine în fața lui Dumnezeu. Și cu cât îți cunoști și recunoști mai bine păcatele, cu atât placi mai mult Celui Care te vindecă atunci când îți știe boala.
Duși sau neduși la Biserică, judecăm tot ceea nu iubim. Iar când ajungem să iubim, într-un târziu, ne judecăm doar pe noi înșine. Nu-i mai vedem pe ceilalți din pricina egoismului feroce și găsim suficiente motive să nu-i iubim. Nu suntem atât de egali pe cât strigăm în gura mare pentru că, în realitate, majoritatea nu ne iubim decât pe noi. A te considera mai prejos decât celălalt, nu e semn de prostie, ci de autentică înțelepciune.
Mulți se roagă, în pofida convingerii generale, și chiar proprii, că nu o fac. Rugăciunea renunță la formalități în favoarea celor care au făcut-o cândva iar acum cred că a devenit imposibil. Dumnezeu e mult mai aproape decât credeau ei. Împovărați de greutatea insuportabilă a unui orgoliu absurd, stau departe de cei care vor să fie întotdeauna în față. Priviți cu dispreț și poziționați în ierarhii răsturnate, au parte de atenția Lui. Aceea căreia nu-i scapă derapajele majore ale celor care stau, deja, în fotoliile confortabile ale unui Rai personalizat. Sunt profund convinși de justețea disprețului lor. Cavaleri ai unei morale contrafăcute și suportând cu stoicism bârna din ochii proprii au suficiente resurse pentru a identifica gravele păcate ale celor care nu ridică privirea din pământ. Se vor trezi, într-un târziu, la periferia pământului al cărui buric se credeau. Pentru că nu au iubit atât de mult încât să nu (mai) judece pe nimeni în afară de ei.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște ” Sfântul Ioan Gură de Aur „