Dacă porți în tine o tensiune absolut firească să cunoști cine este Dumnezeu, nu poți face acest demers altfel decât aplicând în viața ta ceea ce Mântuitorul spune încă din primele zile ale propovăduirii Sale: să te pocăiești.

Pocăința este fundamentul viețuirii creștine, iar Postul este, pentru omul creștin, un drum către ea.

Aud adesea oameni care spun: “Mi-aș dori o Biserică Ortodoxă mai veselă, cântecele stranei să fie mai vesele, nu ca de prohodire, Sfinții de pe pereți să fie pictați bucuroși, să fie o atmosferă ca-n alte confesiuni creștine. Pare că Biserica este retrogradă și incompatibilă cu lumea.”

Oare chiar ar trebui să modificăm ceva în Biserică, pentru a face o atmosferă mai veselă, oare are dreptate lumea aceasta care își dorește să fie pozitivă, sau acesta este firescul într-o Biserică ce are ca fundament pocăința?

Se împlinesc două mii douăzeci și unu de ani în care Împărăția lui Dumnezeu a fost câștigată de cei care s-au pocăit, nu de cei care au fost zglobii, în căutare de pozitiv și de viață roz.

Oferim copiilor noștri sfaturi foarte importate: “Învață bine!”, însă vedeți dumneavoastră, sfaturile acestea sunt importante doar pentru lumea aceasta. Nu-i învățăm să-și cultive și inteligența emoțională.

Mulți dintre noi gândim că ajungi să-L cunoști pe Dumnezeu citind o carte, acumulând informații despre Hristos, din filme și din cărți.

Nimic mai fals ca lucrul acesta. Vedeți dumneavoastră, ne aflăm într-o perioadă a umanității în care majoritatea dintre noi știm a citi, suntem compendii de informații și suntem plini de opinii critice.

Pe oricine aș opri pe stradă și l-aș întreba despre…Biserică, de exemplu, e imposibil să nu aibă o opinie critică, foarte critică. Cel puțin în România, nu cred că există cineva care să spună: “Dom’le, nu mă pricep, nu știu exact, o să mai caut, o să mă informez…!”

Ne pricepem toți, la tot: la Biserică, la vaccinuri, la fotbal, la politică. Avem, noi românii, mai ales, un aparat critic veritabil. Nimeni nu critică mai bine ca noi.

Conceptul acesta de creștin bine informat, cu un aparat critic dezvoltat, care încearcă o moralitate, o etică banală, se transformă într-un puritan.

Societatea românească trece acum printr-un act de puritanism. Ne dorim să curățăm societatea de orice urmă a răului, să o purificăm, însă dincolo de faptul că aceasta este aproape o utopie, pare că noi nu contribuim altfel la această purificare pe care zicem că ne-o dorim, decât criticând tot în jur.

Oamenii nu mai discută idei când se-ntâlnesc la masă, când ies la cafea, sau când dialoghează (mult spus) pe rețelele de socializare, ci doar critică.

Credeți oare că trăind așa Îl vom putea cunoaște pe Dumnezeu încă din viața aceasta?

Evanghelia de astăzi , a Vameșului și Fariseului, vine și ne spune că “Nu!” Dacă ești puritan, dacă mereu te compari cu ceilalți, așezându-te deasupra tuturor (“Toți sunt hoți, eu nu sunt!”, “Toți sunt mincinoși, eu nu sunt! Mie nu-mi place să mint, eu sunt mereu sincer, spun numai adevărul!”) , nu-L vei cunoaște pe Dumnezeu. Ne dorim să avem o societate ca afară, ca în țările civilizate, dar nu facem absolut nimic să schimbăm ceva în dreptul nostru.

Evanghelia Vameșului și a Fariseului are aceeași valoare ca acum două mii de ani și ne spune așa: poți să-ți imaginezi tu că-L ai pe Dumnezeu, poți să trăiești criticându-i permanent pe ceilalți și apreciindu-te pe tine, însă nu vei fi niciodată îndreptat înaintea lui Dumnezeu.

Știți că lumea arată la fel ca acum două mii de ani, când puritanii veneau la Iisus și-L criticau, și-L condamnau că stă cu păcătoșii la masă?!

Știți care sunt însă cei mai sensibili și cei mai milostivi oameni? Oamenii care trăiesc în adânc de păcat și care sunt de o pocăință profundă, precum vameșul din Evanghelia de astăzi.

Oamenii aceștia mereu au în spovedania lor un singur cuvânt: “Mă rog Domnului să se milostivească de mine, știu că sunt un om nenorocit.”

Să știți că, dacă vreodată, bolnavi fiind, veți avea nevoie de un om care să vă ajute, să vă îngrijească, un astfel de om, care a trecut printr-o experiență neagră a vieții și care știe că doar din Mila lui Dumnezeu mai trăiește, vă va îngriji ca pe copilul lui.

E plină lumea de puritani, nimeni nu mai spune: “Din Mila lui Dumnezeu trăiesc, în mâinile Sale stă viața mea.”

Deși ne rugăm, deși postim, deși mergem la biserică, răul din lume nu pleacă. Ba, dimpotrivă parcă, umbra morții se lasă din ce în ce mai mult peste pământul acesta pe care viețuim fără milă, fără iubire, fără părere de rău pentru greșelile noastre.

Mereu plini de noi înșine, zdrobind tot ce e în jurul nostru.  Îndumnezeirea noastră nu este atât de departe de noi însă. A te îndumnezei înseamnă a te pocăi. Pocăința este calea cea mai concretă de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Vom auzi de-a lungul postului mare rugăciunea minunată a Sfântului Efrem Sirul: “Doamne și Stăpânul vieții mele, dă-mi să văd păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu.”

Nu-L vom cunoaște cu adevărat până nu vom începe această lucrare profundă. Ați văzut cum stătea vameșul în spatele bisericii, trântit la pământ? Nu de lene, ci de durere, pentru că realiza că doar din Mila Lui trăiește.

Să ne străduim să schimbăm mintea noastră pentru că nu vom putea să schimbăm nici viața noastră, nici țara asta, nici pe copiii noștri, atâta timp cât nu vom începe să ne uităm profund și sincer în lăuntrul nostru. Nu ca să ne descoperim sinele (Doamne, ce ne mai mințim cu asta…!), ci ca să ne vedem păcatele, să vedem mizeria din noi, produsă de mintea, de gândurile noastre de răutate, de invidie, de egoism și să ne cutremurăm de “comoara” noastră lăuntrică. A noastră, nu a celorlalți!

Și-apoi, conștient de ce ai adunat în lăuntrul tău, zdrobindu-ți sinele ( nu descoperindu-l, nu punându-l deasupra tuturor în cel mai egoist act), vei înțelege că pocăința nu este o stare etică, nu este puritanism, ci este așezarea ta înaintea lui Dumnezeu, cu inima frântă și smerită de suferința păcatelor tale și a întregii lumi care nu mai iese de sub umbra răului.

Cine credeți că este mai important înaintea lui Dumnezeu? Președintele SUA, sau cel mai inteligent om de pe pământ, sau cel mai bogat, sau un biet nenorocit care stă în întunericul camerei și al sufletului său și plânge pentru toată lumea…?!

Începeți drumul acesta al pocăinței printr-un act suprem, acela al tăcerii. Tăceți!

Nu mai vorbiți, nu mai dați glas gândurilor rele, nu mai răspundeți invitațiilor la bârfă, la critică, nu vă mai dați cu părerea despre ce nu cunoașteți. Când începi să taci, viața ta începe să se responsabilizeze, inima ta începe să se curățească.

Domnul să ne binecuvânteze să punem pocăința ca început bun al vieții noastre, să ne vedem propriile păcate și să nu judecăm pe aproapele nostru!