Mult așteptata decembrie bate la ușa casei mele nu îmbrăcată cu haină de promoroacă, ci învelită în veșminte de sărbătoare. Luna magică a anului ce cu pași mărunți se grăbește să plece aduce cu ea speranța unui nou început, iar eu aștept cuminte, căci nerăbdarea pare că m-a părăsit. Sărbătorile de iarnă au fost încă de când mă știu un prilej de bucurie, mesele în jurul cărora ne strângeam, bradul mic pe care îl împodobeam cu toții, colindele pe care le fredonau chiar și cei mai morocănoși din familie, toate acestea și multe altele fac din copilăria mea perioada cu cele mai de preț amintiri.
Eram de-o șchioapă când de un Crăciun, viscolul ne-a blocat pe toți în casa bunicilor mei. Ani mai târziu am înțeles că nu ninsoarea puternică, ci magia sărbătorilor ne-a oprit atunci în loc. Pantofii mei de lac și codițele strânse cu panglici roșii, râsul mamei și mâna caldă a tatălui meu, fulgii de nea care picau ușor din cer și noi care ne îndreptam spre bunici. Mă așteptau acolo verii mei, unchii și mătușile mele, cadourile de sub brad, bucatele de pe masă. Îmi aduc aminte că timpul a trecut cu viteza gândului și că cele câteva ceasuri s-au scurs într-o clipită. Am râs, am mâncat, am recitat poezii, am deschis cadouri, m-am jucat și mi-am pupat, pe rând, toată familia. Pregătiți de plecare, mi-am pus pantofii de lac și am ieșit din casă, însă nu mică ne-a fost mirarea când ne-am dat seama că viscolul de afară avea alte planuri cu noi. “Ce bine că mai rămâneți!” – a strigat din prag bunica.
Nu am să uit nicicând seara aceea. Bunicul ne-a spus o poveste pe care o port cu mine chiar și dupa atâția ani. Am să v-o spun și vouă, în amintirea lor, cinstindu-i așa cum mă pricep eu mai bine. Bunicii mei nu proveneau din familii bogate, iar cele cu care au pornit în viață erau necesități, nu doleanțe. Tineri și îndrăgostiți, nădăjduind să-și ofere în dar cadouri frumoase de sărbători, amândoi voiau pentru celălalt ceva cu adevărat special. Bunicul povestea că primise de la tatăl său o pereche de butoni cum nu mai văzuse vreodată, sclipitori și deosebiți, “o mică comoară”. Și cum pentru ei nu se potrivea decât o cămașă dintr-un material prețios, pe care bunica și bunicul nu și-o permiteau, el a decis să-i vândă, iar cu banii de pe ei să-i cumpere bunicii o rochie nouă, care să meargă cu singurii pantofi din piele pe care ea îi avea. În dimineața de Crăciun, sub brad erau așezate două cadouri: o rochie nouă și..o cămașă albă de bumbac. Căci bunica vânduse pantofii ei de piele pentru a cumpăra o cămașa care să se potrivească cu butonii bunicului.
În timp ce povesteau, bunica și bunicul râdeau. La fel și noi, ceilalți. Însă întâmplarea lor nu era doar o peripeție sau o născocire amuzantă, ci un mic fragment al unei povești de iubire. Eu am înțeles abia mai târziu sacrificiul făcut, și tot mai târziu am înțeles și că sărbătorile petrecute împreună cu ei nu erau nici despre mâncare și nici despre cadouri, ci despre familie.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște