Strângem în buchetul vieții ani frumoși, plini, veșnici. Suntem florarii propriei existențe, suntem compleți, senini, suficienți, iar momentele în care nu ne simțim astfel, ori oamenii care, cu voie sau fără voie, ne fac să ne simțim altfel decât așa, nu merită osteneala. Nici oamenii și nici momentele potrivnice ființei noastre, voinței noastre, nu ne definesc, nu ne caracterizează.

Astăzi nu este nici pe departe toamnă, însă simt nevoia acută de a deschide volumul de poezii. Știți, poeziile sunt ca un medicament homeopat, iar în această perioadă din viața mea las la voia întâmplării ceea ce citesc. Am nevoie de mesajele Universului ca de aer și am de gând să îl las să îmi transmită ceea ce crede el de cuviință că este necesar să aud.

Cântec de dor – Nichita Stănescu

“Mă culcasem lângă glasul tău./ Era tare bine acolo și sânii tăi calzi îmi păstrau tâmplele./ Nici nu-mi mai amintesc ce cântai./ Poate ceva despre crengile și apele care ți-au cutreierat nopțile./ Sau poate copilăria ta care a murit undeva, sub cuvinte./ Nici nu-mi mai amintesc ce cântai./ Mă jucam cu palmile în zulufii tăi./ Erau tare îndărătnici și tu nu mă mai băgai de seamă./ Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai./ Poate doar așa, de tristețea amurgurilor./ Ori poate de drag și de blândețe./ Nu-mi mai amintesc de ce plângeai./ Mă culcasem lângă glasul tău și te iubeam.”

Universul are un mod ciudat de a ajunge la noi. Din când în când, el ajunge la mine prin poezii. În alte dăți alege oamenii din jurul meu pentru a-mi preda lecții importante. În orice caz și indiferent de metoda pe care o alege, are grijă ca de fiecare dată să îmi transmită mesaje concrete. Problema este la mine. Eu fac tot posibilul să îi răstălmăcesc cuvintele, să le așez în ordinea convenabilă mie, să le dau sensuri noi și să croșetez în mintea mea tot felul de conspirații – care mai de care mai puțin plauzibile.

De ce? Din teama. Mi-e teamă de propria mea persoană, de neputința și de nepriceperea mea, de eșec, de suferință. Mă comport de parcă nu m-aș fi confruntat niciodată cu situații incomode, cu toate că Dumnezeu mi-e martor – am trecut prin destule. De ce? Pentru că teama s-a născut undeva în copilărie, atunci când n-a fost nimeni suficient de priceput, de înțelept sau de dispus să își aleagă cuvintele. De aici, consider, și mesajul pe care aveam nevoie să îl primesc: “Sau poate copilăria ta care a murit undeva, sub cuvinte. ” Doar că, de această dată, am de gând să nu mă mai opun, ci să înțeleg, ca să mă vindec.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.