Am iubit întotdeauna să mă refugiez în arta scrisului, am privit-o ca pe un teren sigur, ca pe un loc deja cunoscut, confortabil, apropiat de acasă. Îmi place proza, îmi place poezia, îmi place până și presa. Nu mă pricep să redactez din toate, dar ador, în funcție de anotimp, să citesc de toate. M-au fascinat întotdeauna versurile, însă abia acum câteva luni am reușit, pentru prima oară în viața mea, să aștern câteva pe hârtie. Nu au văzut lumina tiparului și nici vouă nu vi le-am arătat, rămân, deocamdată, un secret al sufletului meu, cuvinte peste care, odată la câteva săptămâni, îmi trec degetele tremurânde.

Nu am mai scris niciodată ceva atât de emoționant. Cel puțin nu versuri.

Acum puțin timp vă mărturiseam într-unul dintre articolele săptămânale că au fost momente în viața mea în care o sămânță a insuficienței a încolțit în mine, că am crezut multă vreme că nu sunt îndeajuns de potrivită, de bună, de specială. Am sfârșit prin a pierde din vedere cine eram, ce îmi doream, ce visuri aveam, am călcat pe firavul meu suflet, toate de dragul celor care îmi strigau că nu sunt cât trebuie să fiu. Și mai apoi, de nicăieri, au apărut în viața mea oameni care mi-au spus că, de fapt, sunt prea mult, prea așa, prea pe dincolo. Și-atunci inima mea a simțit, pentru a mia oară, că se prăbușește.

Am început apoi să pierd nopțile gândindu-mă la cât de nepotrivită sunt, plânsete, regrete, suspine. Și totuși, într-o noiembrie friguroasă, am simțit să spun cu voce tare că sunt suficientă, am scris prima mea poezie și parcă toamna nu a mai fost atât de străină sufletului meu. De atunci, mă tot gândesc, oare ce voi face cu primăvara?

Am iubit întotdeauna să mă refugiez în arta scrisului, am privit-o ca pe un teren sigur, ca pe un loc deja cunoscut, confortabil, apropiat de acasă. Îmi place proza, îmi place poezia, îmi place până și presa. Nu mă pricep să redactez din toate, dar ador, în funcție de anotimp, să citesc de toate. În versuri sau nu, în ultima perioadă îmi pare tot mai greu să mă citesc pe mine. Mintea îmi sare de la o idee la alta, mă chinuie tot felul de gânduri tâmpite care nu mă lasă, din nou, să dorm nopțile. Simt în interiorul meu o forță pe care cu greu o țin sub control – e ca o furtuna pe mare, ca ceva ce face geamurile să tremure, pereții să se clatine, timpul să stea în loc și inimile să tacă în timp ce oamenii îți țin răsuflarea.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.