Oare cât de nefericit este, de fapt, un suflet care nu știe să definească fericirea?

Mă întrebam acum nu mai mult de două săptămâni. Habar nu aveam cât de mult s-ar putea înrăutății lucrurile. De atunci.. nopțile îmi sunt seci și neînsuflețite, somnul îmi pare ceva străin, tutunul substituie aproape orice nevoie, iar eu mă plimb de colo până colo ca o stafie, cu pașii simțindu-se de parcă nu ating solul, cu fața palidă și cu o inimă goală în interior. O tragedie.

Vă povesteam la un moment dat faptul că, încă de când mă știu, oscilez între două lumi total diferite pe care, în puține momente din viața mea, reușesc să le suprapun. Viața aceea extraordinară la care visez și pe care o creionez cu fiecare ocazie, în detrimentul monotoniei zilnice la care sunt supusă fără voia mea. Veșnica nemulțumire care mă obligă să profit prea puțin de bucuriile mici cu care Universul mă răsfață. Nu mi-e frică să mor, mi-e frică să mor nefericită.

V-am mărturisit într-unul dintre articolele săptămânale că atunci când în piept îți bate o inimă ca a mea, îți trăiești întreaga existență guvernat de speranța că într-o bună zi vei găsi pe cineva în fața căruia nu va fi nevoie să îți traduci constant sufletul. Astfel, îi scrii pe oamenii de care ești îndrăgostit și visezi la cineva care să te iubească atât de tare și atât de potrivit încât să te scrie înapoi. Să scrie despre un paradox umblător, chinuit de ideea că ar putea să aibă totul, dar care nu are, de fapt, nimic!

Aș vrea să-mi mut domiciliul în trecut.

Nu știu dacă este bine, nu știu dacă m-ar ajuta cu ceva, ori dacă ar fi indicat să o fac sau nu, dar mi-e dor – dorul acela care doare, și tare aș vrea să mă întorc la plasa mea de siguranță, la trecut, ca de fiecare dată când vreau să fug puțin de prezent și ori de câte ori îmi este frică de viitor. Am crezut în naivitatea mea că am găsit omul în fața căruia traducerile sufletului meu vor fi inutile, i-am creionat în scris fiecare trăsătură, am folosit cele mai alese cuvinte, am crezut orbește în #noidoipentrutotdeauna. Și-acum.. suntem străini mai mult ca niciodată.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște