Am redactat de-a lungul timpului sute de articole și le-am strâns pe toate în interiorul acestui jurnal virtual care îmi încălzește sufletul într-o manieră greu de explicat în cuvinte. Rândurile, din când în când, nu doar că se citesc, ci se și simt. Am scris pentru voi despre oamenii din jurul meu, despre experiențele avute, despre dorințe, despre visuri, despre Alexandra – și doar de câteva ori am îndrăznit să scriu nu doar despre, ci și pentru mine. Articolele dedicate zilelor mele de naștere fac parte din această categorie, căci cu ocazia lor nu doar că v-am povestit vouă părți ale sufletului meu, ci am dedicat în întregime texte care vorbesc Universului din interior.

Acum trei ani vă spuneam că în curând voi așeza în buchetul vieții mele și cea de-a douăzeci și șasea floare, în timp ce anul trecut vă spuneam că am prins-o și pe cea de-a douăzeci și opta. Anul acesta o cuprind pe următoarea, iar cu puțin noroc voi avea, la sfârșitul vieții, un braț plin de flori.

Îmi doresc ani infiniți, sănătoși, plini. Îmi doresc să îmi dau voie să fiu fericită, să îmi dau voie să contez, să las ceva în urma mea și să mă schimb exact atât cât trebuie, dar totuși nu prea mult, căci mi-e teamă să nu mă îndepărtez prea tare de ființa perfectă pe care a zămislit-o Dumnezeu în pântecele mamei mele. Douăzeci și nouă infinit.

Așa gândești când te prefaci femeia fatală în timp ce singurul tău adevăr este acela că imaginea perfectă pe care o afișezi nu este decât o deghizare. Așa te comporți, dai nume stelelor și ești îndrăgostită de cer, când în esență nu ești decât un copil crescut puțin mai mare. Așa ești când, indiferent de zâmbetul larg, în suflet nu-s toate roz. Nesiguranță, neîncredere, slăbiciune, ezitare, singurătate, dar parcă toate capătă alte forme atunci când, râzând, îți imaginezi povești de dragoste între astre. Și cu toate că oamenii au fost și vor rămâne veșnic bucuria ta, te refugiezi din când în când departe de lumina artificială și lași luna să îți țină companie. N-am întâlnit niciodată un om care să aibă nevoie de atât de multă afecțiune, n-am înțeles niciodată cum, avidă după lumină, aleg uneori să mă retrag în întunericul propriilor gânduri.

Să sari șotronul, să te stropești cu apă, să dansezi în ploaie, sa faci fețe amuzante în fața celor mici, să asculți muzică și să cânți versurile din tot sufletul, să rămâi copil. Și chiar dacă nu ai nici cea mai mică idee despre astrologie, să privești, măcar din când în când, stelele, cu puțină răbdare vei avea norocul să vezi unele dintre ele picând. Știți ce se spune despre stelele căzătoare, nu?

Se spune că îndeplinesc dorințe! Iar dorința mea din acest an este să mă cunosc mai bine, să mă ascult mai mult. Nădăjduiesc să las în urmă frica de nereușită, căci nimeni, niciodată nu m-a judecat mai aspru decât am făcut-o eu. În anul ce urmează îndrăznesc să fiu mai blândă, căci e prima dată când trăiesc această viață și, din păcate sau din fericire, ea nu a venit pentru nimeni cu instrucțiuni. Douăzeci și nouă infinit – cu promisiunea că mă voi îndrăgosti iremediabil și irevocabil de viața mea!

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.