Ultimele două crize majore, cea financiară declanșată în 2007 (continuată la nivel european prin criza datoriilor suverane) și criza sanitară pe care acum ne luptăm împreună să o depășim (care își asociază efecte economice și sociale extrem de severe), ne arată că nu este suficientă consolidarea unui singur segment al mecanismului macroeconomic, spre exemplu sistemul bancar, mai ales atunci când interconectările între sectoare sunt inevitabil extrem de puternice.  Pentru a  ajunge să ne depășim fragilitatea  trebuie în primul rând să creștem robustetea sectorului productiv, aceasta este cea mai mare provocare.

Am putea în timp, atunci când vom începe refacerea economiei după criză, să încercăm să clădim un sistem economic mai rezistent la astfel de crize caracterizate prin afectarea lanțurilor de aprovizionare și realocarea dramatică a cererii de la un sector de activitate la altul, pe baza unui model apropiat de cel pe care l-am urmat pentru consolidarea sectorului financiar.

Am putea sa regândim sistemul economic național astfel încât acesta sa poate avea capacitatea de răspuns rapidă la o criză pandemică, astfel:

(1) companiile care dețin spații pentru evenimente ar putea fi stimulate financiar ca, din proiectare sau prin adaptare, o anumită cotă din acestea să aibă capacitatea de a se transforma rapid în spații pentru îngrijirea bolnavilor;

(2) spitalele private ar putea beneficia de reduceri de impozit dacă ar adăuga funcționalități de tip ATI pentru un număr minim de paturi;

(3) demararea unui program național pentru formarea unor grupuri de lucrători voluntari din domeniul sănătății de urgență instruiți pentru a face față scenariilor de criză sanitară;

(4) producătorii de bunuri neesențiale ar putea fi ajutați pentru a investi în tehnologii de producție care să le permită să-și transforme producția în mărfuri esențiale atunci când este nevoie;

(5) guvernul ar putea stimula financiar producătorii de bunuri de urgență neperisabile (cum ar fi medicamente, măști medicale, combinezoane, dezinfectanți etc) să păstreze întotdeauna la dispoziție stocuri (rezerve) suplimentare celor uzuale  care să acopere necesarul de consum pentru cel puțin o anumită perioadă de timp;

(6) companiile din domenii cheie ar putea fi susținute pentru a menține o parte din capacitatea totală de aprovizionare pe plan intern, ceea ce le-ar face mai rezistente la șocurile globale;

(7) spitalele private ar putea fi canalizate pentru a avea contracte de tip întreruptibil (similar companiilor din domeniul energiei) astfel încât să poată să elibereze în mod oficial resursele către serviciul național de sănătate în perioadele de urgență.

Implicarea statului în cadrul acestor programe adresate sectorului privat este necesară pentru că altfel, în perioadele de normalitate, costurile ar reduce competitivitatea companiilor care implementează aceste strategii, ele putând fi eliminate de pe piață de companiile focalizate exclusiv pe termen scurt, care ignoră nevoia de durabilitate pe termen lung și utilitatea socială.