Scriitorul Andrei Pleşu mărturiseşte, în cel mai recent articol publicat în „Dilema Veche”, că izolarea pe vreme de pandemie nu este atât de uşoară precum pretinde „frazeologia de criză”, care ne îndeamnă să redescoperim virtuțile și farmecul intimității. Pleşu scrie că în această perioadă recurge la plăceri mai puţin sofisticate, cum ar fi  muzica lăutărească.

„Oricît ar părea de scandalos, de lipsit de demnitate și noblețe, voi risca să spun că, de cînd sînt „arestat la domiciliu”, nu marile rețete ale singurătății m-au ajutat, ci mai curînd mici derapaje înspre „minor”, înspre divertismentul nepretențios, înspre lenea consumului întîmplător. Nu marile construcții gastronomice m-au hrănit cu adevărat, ci aperitivele, gustările frugale, anexele discrete. Recunosc cinstit: am lăsat din mînă, după două-trei pagini de lectură, cărți monumentale, „serioase”, importante, „edificatoare” și m-am binedispus ascultînd nu Wagner, ci Dean Martin, nu impozante coruri celebre, ci… amărui vioiciuni lăutărești! (Recomand, ca fiind, în plus, și de actualitate: „Grea e boala de plămîni”, cîntată de Romica Puceanu.) S-ar zice că am învățat să fac față sentimentului tragic (și pompos) al deșertăciunii, prin firescul deșertăciunii asumate. Am descoperit Absolutul de la firul ierbii, mai prietenos, în condițiile date, decît Absolutul țanțoș, sideral, al edificării supreme de la sine înțeles că n-am de gînd să evacuez din teritoriul vieții spirituale frecventarea „pieselor grele”, prestigiul salutar al bibliotecii. Tot ce vreau să spun e că încercările vieții se pot depăși, uneori, și prin destinderea candidă, nefandosită, a „clipei” trăite simplu, dincolo de „indicații” sublime, de retorica aulică a suprasensibilului. Ba chiar că poți regăsi zenitul tocmai savurînd ecourile lui imediate, deliciile oglindirilor lui pămîntești”, scrie Andrei Pleşu în articolul publicat.