S-au împlinit zilele trecute 15 ani de la semnarea Tratatului de Aderare a României la Uniunea Europeană. Momentul a fost încununarea unui efort național de pregătire a aderării, care a implicat costuri economice și sociale nu de puține ori dureroase, pe fondul tranziției politice, economice și sociale de la totalitarism la democrație. Este bine să ne reamintim, acum, când România pare că este în bătaia vântului, fără viziune cu privire la viitor, că procesele de aderare la UE și la NATO (care au fost interconectate și s-au potențat unul pe celălalt) au făcut parte din proiectul strategic post-decembrist al României. Aderarea a structurat viața politică, economică și socială, a creat și a modificat instituții, inclusiv Constituția adoptată în decembrie 1991.
Prinși cu alte teme mai mult sau mai puțin serioase, nu este surprinzător că semnarea Tratatului de Aderare a trecut neobservată în România anului 2020. Dacă politicul, presa, societatea civilă ar fi marcat cu adevărat acest eveniment, ar fi adus în prim plan principala slăbiciune a României actuale: lipsa de proiect! Și faptul că societatea românească funcționează acum doar pe baze conflictuale, lucru care face imposibilă gestionarea oricărei crize, cu atât mai mult a unei crize complexe, cum este criza sanitară de acum.
De ce am reușit atunci, în ciuda tuturor problemelor, în condiții infinit mai grele decât cele de acum, să ne atingem obiectivul? Pentru că atunci toate forțele politice au acționat responsabil și au construit un consens național asupra aderării, consens pe care nu l-a rupt nimeni. Pactul semnat la Snagov, în iunie 1995, este un moment cu adevărat istoric. Dacă guvernarea problematică a CDR, între 1996 și 2000, nu se confrunta, din cauza deciziilor greșite adoptate, cu mari probleme economice și sociale, negocierile de aderare la UE, declanșate în decembrie 1999, ar fi decurs mai ușor. Este meritul Guvernului condus de Adrian Năstase atât deblocarea lor, cât și recuperarea timpului pierdut în procesul de pregătire și negociere a aderării. Metoda de lucru a fost aceeași, fie că vorbim despre Adrian Năstase, fie că vorbim despre președintele Ion Iliescu: construirea consensului!
Regret faptul că PSD nu a marcat mai pregnant acest moment. Pentru că el este artizanul aderării, de la primii pași, până la semnarea Tratatului. Îmi permit să vă reamintesc că, în euforia victoriei în alegerile prezidențiale, Traian Băsescu dorea să amâne semnarea Tratatului și renegocierea unor capitole, în principal cel pe agricultură. Ar trebui să le mulțumim celor care l-au convins să se abțină de la astfel de acte de voluntarism populist și lipsit de sens. De asemenea, nu pot să nu-mi amintesc satisfacția cu care același Traian Băsescu spunea că a aruncat la coș Strategia de dezvoltare a României până în 2025, alt produs al consensului privind aderarea. Recitite, scenariile din acea strategie ne arată că, din 2012 – coincidență, revenirea la guvernare a PSD! – am intrat pe scenariul optim, cel cu creșterea economică cea mai mare, care ne asigura atingerea obiectivului post-aderare: reducerea decalajelor de dezvoltare față de țările din nucleul UE, țările fondatoare ale organizației.
Apartenența la UE trebuie să rămână principalul instrument de dezvoltare pentru România. Dar nu putem fi naivi, și nici ipocriți: proiectul european a intrat într-un grav impas. Nu discutăm acum motivele. Lucrul cel mai grav, developat de această criză, dar bănuit de ceva vreme, este că unul dintre principalii piloni ai proiectului, solidaritatea membrilor Uniunii, nu există! De aici consecințe grave pentru viitor!
Susținerea pentru Uniune scade, inclusiv în România, iar motivul este tocmai lipsa solidarității. De asta fiecare națiune, inclusiv România, trebuie să insiste pentru reformarea proiectului european. Renunțarea la proiect este un non-sens. O analiză serioasă a slăbiciunilor, pentru refondarea lui, da, are sens! Este obligatorie. România trebuie să fie un promotor al acestei acțiuni. Nu ne putem mulțumi să fim doar un rezervor de forță de muncă pentru Occident, iar în rest să fim absenți din gestionarea Uniunii, fără inițiative, fără proiecte, fără promovarea intereselor noastre.
Dacă alții din politica românească nu vor să facă asta, PSD este obligat, ca partid care a promovat și realizat aderarea la UE, să prezinte și un proiect românesc de reformare a UE. Poate s-o facă. Este momentul să se mobilizeze, și să atace frontal această problemă. E și o obligație morală față de cei care l-au sprijinit în procesul de aderare. Să ne îndeplinim obligațiile: asta este expresia politicii responsabile!
Sursa: Facebook Ionuț Vulpescu