Despre Shakespeare nu se poate spune că s-a născut într-o familie distinsă. Tatăl lui,  John, era un prosper fabricant de mănuși care, din când în când, călca strâmb în afara legii, dar, mai târziu, acolo unde tatăl a eșuat va avea succes William Shakespeare.

Detaliile privind prima parte a vieții marelui dramaturg sunt sumare. La 18 ani se căsătorește cu Anne Hathawey, care, în ziua nunții era deja însărcinată în trei luni. În 1585 familia se lărgește odată cu nașterea a doi gemeni și, tot pe atunci, Shakespeare dispare fără urmă.

Auzim din nou despre el, în 1592 când un camarad dramaturg îl critică în presă, numindu-l ,,corb obraznic care se împăunează cu penele noastre”, ceea ce demonstrează că dobândise deja notorietate.

Încasările pentru piese mai fără perdea precum,,Comedia erorilor” sau tragedii sângeroase ca ,,Titus Andronicus” i-au permis acestuia să ducă traiul unui moșier,  așa cum își dorea.

Will umbla cu tot felul de învârteli și afaceri cu imobiliare, se ocupa cu cămătăria și făcea apel la lege ca să își recupereze banii. În plus, își înșela fără reținere soția, i-a arătat degetul mijlociu perceptorului și, în general,  se comporta ca un om lipsit de scrupule. El se află mai tot timpul pe lista rău-platnicilor din catastiful Perceptorului Coroanei. Chiar dacă el nu își plătea datoriile, avea grijă ca ceilalți să le plătească. ,,De faci vreo afacere cu domnul Shakespeare vino cu bani de acasă dacă se poate”, spunea viitorul lui cuscru. Era cunoscut că își târa debitorii prin tribunale oricât de mică era datoria.

Că Shakespeare era cam crai e indiscutabil. Numeroase au fost aventurile lui și, până la urmă,  a scris 26 de sonete de dragoste, cu încărcătură erotică, pentru o femeie măritată, al cărei nume este necunoscut, pe care o numește Doamna brună. Susținătorii ideii că era bisexual spun că celelalte 126 de sonete sunt scrise pentru un bărbat, cunoscut ca Tânărul chipeș sau Tânărul lord.

Ca o ultimă dorință, pentru a-i descuraja pe gropari să-l dezgroape și apoi să-i abandoneze rămășițele într-o capelă mortuară, practică destul de comună la acea dată,  Shakespeare a aruncat un blestem asupra propriului mormânt. Pe piatră să funerară este inscripționat epitaful:

,,Prietene, de dragul lui Cristos

Nu profana țărâna de mai jos!

Slavă celui cu pietrele-mi cuminte,

Și blestem cui se-atinge de-oseminte. ”