Decretarea pandemiei COVID-19 de către Organizația Mondială a Sănătății a impus o serie de măsuri de precauție, cum ar fi carantina, distanțarea socială sau, în unele cazuri, blocarea totală a unei regiuni sau a unei tări, situații greu de conceput anterior pentru noi, persoane extrem de active, cu multe roluri și taskuri zilnice. Dintr-o dată, ne-a fost limitată libertatea de mișcare, a trebuit să ne reorganizăm viața, programul zilnic , totul pe fondul unei presiuni extreme, în fața unui inamic impredictibil.

Pentru prima dată de la cel de-al doilea Război Mondial, omenirea a trebuit să caute să se adapteze noilor condiții și restricții impuse de autorități, toate necesare pentru a limita răspândirea SARS-CoV-2.

Oamenii sunt, prin excelență, ființe sociale, iar legăturile sociale pe care aceștia le formează stau la baza societății și a evoluției. Suntem dependenți unii de ceilalți și avem nevoie de relații interumane în procesul de dezvoltare. În situația în care relaționarea interindividuală este limitată sau îngrădită, ne este amenințată sănătatea mentală și fizică. S-a demonstrat că izolarea socială crește riscul de boli cardiovasculare, apariția unor dereglări ale sistemului imunitar și, mai ales, crește stresul psihologic. O rețea socială extinsă și un stil de viață activ pot fi un factor de protecție împotriva declinului cognitiv și, implicit, a demenței.

Ce riscăm in izolare?

Consecința izolării sociale este însingurarea și percepția socială de a fi singur. Acestea se resimt la nivel individual atât functional, cât și organic. Studii care s-au bazat pe tehnici de imagistică funcțională a creierului au demonstrat că persoanele aflate în izolare socială au tendința de a acorda mai multă atenție imaginilor și situațiilor negative față de cele cu un impact pozitiv, comparativ cu persoanele care nu sunt în izolare. Majoritatea nevoilor individuale sunt satisfăcute în interiorul și  în dinamica relațiilor interumane : dragoste, stimă, apartenență, securitate, statut. Persoanele singure sunt mai predispuse la ostilități sociale ce întrețin sentimentul de respingere și excludere comunitară, anxietate de evaluare negativă și amenințare, chiar atunci când nu există alți factori favorizanți.

Toate aceste reacții sunt interpretate de către organism drept o amenințare și activează mecanisme de apărare eficiente pe termen scurt. Dezechilibrele medicale apar atunci când acest sistem de adaptare, conceput sa fie util pe termen scurt, este menținut activ pentru perioade mai lungi de timp.

Impactul izolării asupra sistemului nervos

Explicațiile acestui fenomen dăunător pentru sănătatea individului au la bază afectarea axelor neuroendocrine ca răspuns la stres : axa sistemului simpatic/adrenomedular și axa sistemului hipotalamo-hipofizo-adrenocortical. Pe scurt, în cazul unei amenințări, se declanșează o cascadă de semnale transmise între diferite structuri nervoase specializate și glandele suprarenale. Rolul acestui sistem de alertă este de a mobiliza resursele disponibile și de a elibera diverși compuși destinați să stimuleze sistemul cardio-vascular, respirator, renal și muscular, astfel încât individul să fie pregătit sa facă față unui « asalt/atac ». Activarea acestor circuite influențează de asemenea atenția, memoria de lucru și capacitatea de integrare rapidă a informațiilor din jur, inclusiv cele de natură socială, reglarea emoțiilor și a comportamentului.

Investigații efectuate în condiții experimentale de izolare socială au demonstrat o activare suplimentară și susținută a axei hipotolamo-hipofizo-adrenorticală. Rezultatul acestei activări susținute alterează sistemele de reglare a glicemiei, a tensiunii arteriale, a sistemului imunitar, precum și procesele legate de replicarea și reînnoirea celulelor din corp. Sistemele fiziologice de autoreglare a acestor mecanisme sunt depășite, astfel problema devine cronică, ducând la modificări pe termen lung și alterarea bunei funcționări a corpului și, implicit, a creierului.

Izolarea socială poate genera efecte nefaste asupra organismului și psihicului uman, atunci când continuă pe perioade lungi de timp.

Ce putem face?

Vestea bună este că această perioadă de izolare se apropie de sfârșit  și vom putea relua, gradual, restructurat, activitățile, rolurile, sarcinile  care se află în responsabilitatea noastră. Ne vom putea reîntâlni, re-îmbrățișa (este binecunoscut rolul terapeuric al îmbrățisării – stimulează eliberarea de endorfine și serotonină în sânge), ne vom putea zâmbi în absența măștii, nu vom mai fi suspicioși și temători de apropierea altei persoane, ne vom bucura unii de ceilalți poate mai mult, autentic.

În mod sigur, fiecare dintre noi a fost impactat, în măsura diferită de această perioadă.

Te invit să  faci un scurt insight și să-ți răspunzi câtorva întrebări:

Am putut folosi această perioadă să ne distanțăm fizic, dar să ne apropiem emoțional de cei din jurul nostru?

 Cum am folosit acest TIMP pe care niciodată nu l-am avut?

 A fost această perioadă o pauză în care totul a stat în loc pentru a avea noi posibilitatea să analizăm, să evaluăm unde ne aflăm, încotro mergem, ce resurse activăm,  ce obiective avem?

 Cum te-a schimbat această perioadă pe tine, cum te întorci tu acum la viața ta obișnuită?

 

Violeta Constantin,

psihoterapeut cuplu și familie, asistent social principal