IONUȚ VULPESCU, GÂNDURI CU OCAZIA ÎMPLINIRII A 140 DE ANI DE LA NAȘTEREA POETULUI TUDOR ARGHEZI

Sunt azi 140 de ani de la nașterea lui Tudor Arghezi. A dus tradiția modernă a esteticii urâtului, inaugurată de Baudelaire, într-o zonă care a scos la iveală tot ceea ce e mai uman și mai vulnerabil în ființa noastră. Placheta “Flori cu mucigai” și volumul “Poarta neagră” sunt, poate, mărturia lirică aspră a unor timpuri în care poezia era consolare, psalm și formă de imunizare în fața vicisitudinilor vieții. Scrise din închisoare, ele constituie jurnalul sentimental al unui simbolist convins, pe care politicul l-a dus în cea mai dureroasă formă de izolare, și anume detenția politică. În felul său, Arghezi a scris modelul unei opoziții politice față de liberali prin mijloacele culturii.

Într-o scrisoare din anii închisorii, Arghezi mărturisea: “Am fost și înaintea războiului și în timpul și după terminarea lui interpretul exact – apreciat și de Dv. – al politicii D-lui Brătianu și – ciudat! – tocmai în timpul guvernării D-lui Brătianu sunt dat în judecată și condamnat”. Însă istoria nu are bizarerii și coincidențe nefericite, ci tâlcuri și contingențe pe care Arghezi le-a înțeles mai lucid decât oricare alt contemporan al său.

Deși în timpul vieții a traversat conștient și fără lamentare izolarea prin detenție politică, Arghezi ar fi deplâns astăzi vocal și militant izolarea viorilor de artiști, a sălilor de concerte față de public și a oamenilor față de cultura care are singura putere reală de a-i solidariza dincolo de solitudinea lor. Citești poezia lui și te întrebi, cu aceleași cuvinte, „dacă n-a murit ceva din noi” de când am atârnat viorile în cui cu pretextul sănătății lor, dacă nu cumva tăcerea din sălile de spectacol, din filarmonici și din marile instituții de cultură nu e ceva mai mult decât monotonia unui pustiu. Poate chiar sunetul unei întârzieri iresponsabile de a lua viața de la capăt:

“De când nu mi-ai mai cântat
Sunt, vioară, întristat.
N-ai putea ști ce mă doare
De tot cad într-o-ntristare?
Întristat de ce să fiu?
Că-i devreme, că-i târziu?
Și n-am cine să mă-nvețe,
De mi-e dor sau mi-e tristețe,
Ca să știu, la întrebat,
Că ceva s-ar fi-ntâmplat.
Dor de ce-ar putea să-mi fie?
De altă nevinovăție?

Nu-mi dau seamă ce-ntristare
Negrăită, iar mă doare.
Întristările ți-s multe.
Cine să ți le asculte?
Cine ți le înțelege
Întristările pripege?
Că nici eu nu le-nțeleg,
Să le-nșir, să le dezleg.
Te-ntristează când și dacă
Alții cântă, râd și joacă?
Scripcă veche, mai de mult,
Doar tăcerea ți-o ascult,
Nu-mi dau seama ce-ntristare
De cât altele te doare,
Oare trebuie să-mi pară
Că-a murit ceva-n vioară?
Ori, vioară, simți mai bine,
N-a murit ceva din mine?”

(“Monotonie pe vioară”, din ciclul Cadențe, 1964)

3884 More posts in ACTUAL category
Recommended for you
Românii iau cu asalt litoralul! Ce prețuri veți găsi la cazare

Preşedinta Federaţiei Asociaţiilor de Promovare Turistică (FAPT), Corina Martin a informat, sâmbătă, că  circa 10.000...