Cum vocile celor care contestă virulenţa epidemiei se înmulţesc de la o zi la alta, teutonul antipascalic (preşedintele Johannis) va fi silit să bată în retragere, anulând măsurile restrictive sub care ne-a îngropat neastâmpărul lunilor de primăvară.

Ameninţarea că va decreta iarăşi starea de urgenţă e vorbă în vânt. El e cel dintâi care știe că nu o va face, căci ar însemna să işte un val de antipatie a cărei intensitate îi va spulbera dramul de prestigiu pe care îl mai are. Momentul când ochii mi s-au deschis asupra rolului său nefast a fost ziua când a primit Premiul Coudenhove-Kalergi. Atunci am înțeles că e prins într-o oficină al cărei scop e colonizarea Europei.

În rest, nu aş vrea să fiu în pielea lui: în scurt timp, pe măsură ce medicii vor spune adevărul despre uriaşa butaforie a pandemiei, o butaforie în care statisticile false au mers mână în mână cu răspândirea premeditată a fricii, preşedintele va trebui să dea socoteală pentru colapsul în care a împins ţara. De altminteri, i se citeşte pe chip că nu se află în apele lui: tras la faţă, încărunţit peste noapte, are ceva din efigia unui ins căruia pământul îi fuge de sub picioare, dar nu oricum, ci îmbrâncit de cei trei profeţi ai apocalipsei – Tătaru, Rafila şi Arafat – a căror pregătire medicală îi preschimbă în adevăraţii vinovaţi ai marasmului de azi. Măcar teutonul antipascalic are drept circumstanţă atenuantă lipsa culturii medicale, lacună pe care ceilalţi trei nu o pot invoca.

Dintre abuzurile cu iz de lazaret la care sântem supuşi în perioada de alertă, unul sare cu precădere în ochi: purtarea măştii. La prima vedere, avem de-a face cu un gest profilactic: îţi acoperi gura spre a nu-i infecta pe apropiaţi. Argumentul e irefutabil, fiindcă invocă grija reciprocă ce se cuvine să plutească între oameni. Filantropia e fără cusur, dorinţa de a face bine e dezarmantă. Nimic de obiectat, atâta doar că efectul simbolic al măştii cântăreşte cît o terfelire.

A purta mască, dincolo de dovada de disciplină cu care respecți o obligaţie colectivă, înseamnă candoarea de a recunoaşte că ai fost tras pe sfoară.

Simbolul moral al măşii depăşeşte în însemnătate rolul ei medical. Masca îţi ia fizionomia, îţi şterge expresia facială. În fiecare zi, în metrou, mă întîmpină acelaşi vodevil de botniţe tăcute, din spatele cărora mă privesc câteva perechi de ochi căscaţi a suspiciune. Momâi reduse la tăcere, a căror faţă şi-a pierdut virtutea expresiei, nişte mameluci ai căror ochi sticlesc a mirare contrariată.

Oamenilor li s-a luat faţa şi li s-a dat o cârpă cu două găici spre a-şi atârna de urechi patrafirul ascultării.

Am ajuns să ne ducem masca cu smerenia cu care alţii îşi duceau în trecut crucea. Dictonul „in hoc signo vinces“ („sub acest semn vei învinge“) s-a preschimbat în opusul lui. Masca e semnul sub al cărui augur victoria spiritului este exclusă.

Masca te acoperă golindu-te lăuntric: îţi dă uniforma unei pînze care îţi absoarbe chipul, furându-ţi indicele chipului propriu. Cu mască, omul nu mai are „coeficient de mutră“. E o paţachină searbădă privind găunos la mulajul de cîrpă al altei paţachine serbede. Dispare farafastâcul de facies personal, şi în loc de chipul unei persoane inconfundabile prin tresăririle mimicii, privirea ţi se loveşte de un zid de moacă inertă. Gura e înlocuită cu botul, obrajii devin invizibili, pomeţii aşijderea. Mimica moare. Nici vorbă de mişcarea buzelor, de schiţarea unei grimase, sau de raza unui surîs. Chiar dacă mă strîmb, celălat nu bănuiește biciul de dezgust cu care îl plesnesc. O identitate goală, fără trăsături personale, priveşte o altă identitate goală. Uniforma întâmpină uniforma, ochii se uită printr-o fantă la o altă fantă, fără sprijinul de sugestie al mesajului facial.

Cu cît masca e mai largă cu atât gradul de depersonalizare creşte. Nu doar identitatea ţi se spulberă sub acoperământul cârpei profilactice, dar nuanţele sufletului se aplatizează din lipsa ecoului fizionomic. Când nu mai poţi citi pe faţa celuilalt efectul prezenţei tale, renunţi la dorinţa de a-i face impresie.

Unde lipseşte reacţiunea, acţiunea îşi pierde aplombul. Încetezi de a mai face pe cabotinul, de a-ţi epata semenul, într-un cuvînt de a-l influenţa, fiincă masca e precum o platoşă ecranînd răbufnirea feţei. Ţi se stinge pofta a-ţi juca rolul de actor citadin. Dacă toţi suntem nişte ipocriţi tremurînd de nerăbdarea de a ne influenţa cît mai adînc semenii, atunci masca ne-a pus capac. Mie cel puţin mi-a spulberat pofta histrionică. Sub paravanul mat al lipsei de reacţie fizionomică, fineţea trăirilor se şterge. Afectele rămîn zăvorîte, nu mai izbucnesc pe chip, iar comunicarea sufletească slăbeşte.

Şi încetul cu încetul te stingi. Previi molima în afară şi provoci deşertarea în interior. Presimt că, după o lună de purtat masca, îmi voi pierde jocul de lumini şi umbre ce dau sarea şi piperul fizionomiei. În plus, îmi voi pierde putinţa de a prefira tente sufleteşti. Voi fi apatic şi liniştit, ca o baltă stătută după o ploaie lungă cît molima de care nu mai scap.

Grecii jucau teatru cu mască, iar Epicur avea drept maximă de conduită „Trăieşte ascuns!”, îndemnîndu-şi semenii să se ferească cît mai mult de agora, în a cărei îmbulzire vedeau sursa tuturor relelor. Pînă şi Descartes se dădea în vînt după Larvatus prodeo! („ies în lume cu mască“). Ba chiar Nietzsche, în Dincolo de bine şi rău, afirmă că „alles, was tief ist, liebt die Maske“: „tot ce este adânc iubeşte masca“.

Dar ceea ce la francez era o figură de stil prin care îşi apăra secretul gândurilor, la noi e un mijloc de a justifica absenţa lor. Ceea ce la Nietzsche era prinderea într-o expresie lapidată a ideii că, pentru a nu fi omorîţi de prostime, gînditorii trebuie adesea să-şi ascundă gîndurile, la noi e o formulă fără sens: în ochii noştri, tot ce este superficial iubeşte masca. Ceea ce la epicureici era normă de conduită spre atingerea calmului, la noi e consecinţa comunicării rupte. Trăim ascuns fiindcă nu avem încotro. Trăim ascuns fiindcă nu mai comunicăm, iar de la un moment dat încolo vom trăi ascuns din cauza vidului interior. În acest caz, chiar dacă va acoperi, masca nu va mai ascunde nimic, pentru simplul fapt că nu va mai avea ce să ascundă.

Masca nu e un remediu la sociabilitatea greţoasă, ci un catalizator al deşertării lăuntrice. La sfîrşit, cînd ni se va cere să ne dăm joc masca, nu vom mai fi în stare: lipită până la contopire de pielea obrazului, masca va fi indispensabilă. Va fi patrafirul ascultării pe un obraz în spatele căruia nu va mai tresări nimic.

Să vreau să-mi dau jos masca, nu voi mai putea. Voi fi ca Jim Carrey, în filmul omonim: o mască absorbindu-mi fiinţa până la confiscare totală. Cu singura deosebire că masca mea va fi inertă ca o piatră, inexpresivă ca lemnul

Sursa: Qmagazine.ro