Scriu unei generații care nu a mai avut șansa unei ultime ore de dirigenție. Așa cum am făcut-o în fiecare an, consider oportun să îi împărtășesc câteva gânduri, în cele ce urmează…
Singuri, nu ați fi reușit să ajungeți până aici. Chiar dacă unora le place să accentueze efortul propriu din toți acești ani, trebuie spus că nu s-ar fi putut mare lucru fără părinții, profesorii și colegii voștri. Atmosfera pe care ați reușit să o creați în clase a fost unică. De aceea, va fi greu să o uitați vreodată. Dincolo de micile adversități sau nerealizări, ați avut șansa unei școli deosebite prin tradiția și misiunea ei. Hulită sau admirată, deopotrivă, s-a străduit să construiască acolo unde mulți au încercat să dărâme.
V-am vorbit deseori despre vocație. Despre unicitatea perspectivei pe care v-o oferă preoția și faptul de a fi creștini într-o lume bulversată, înstrăinată, potrivnică și mult prea plictisită. Unora vă e teamă, altora vă surâde nebunia curajului de fi altfel. E greu să iubești când ți se răspunde cu ură și indiferență, să ajuți când nimeni nu-ți cunoaște propriile lipsuri, să oferi speranță unora care nu mai cred în nimic. Dar e frumos până la lacrimi. Când veți fi reușit să vă stăpâniți propriile temeri, veți împărtăși oamenilor forța incredibilă a iubirii. Biserica are nevoie de voi pentru că Hristos v-a chemat la o slujire dincolo de orizontul acestei lumi. Slăbiciunile voastre vor deveni motive suficiente să fiți prietenii apropiați ai Celui ce vă cheamă tainic. „Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos.”(II Corinteni 12, 9)
Nu știu cât însemna această școală până să deveniți elevii ei, dar intuiesc ce loc ocupă, acum și de aici înainte, în inimile voastre. Un loc în care s-au legat prietenii între voi, s-au transmis nu doar informații, ci stări de spirit. Pentru mine, fiecare dintre voi a însemnat provocarea de naște oameni adevărați. Privesc la voi cu speranța că nu vă veți abandona darul și cu bucuria de a vă fi fost profesor.
O parte din voi va rămâne aici așa cum o parte din noi va merge împreună cu voi. Și, ca la o mare Liturghie, deși ne frângem și ne despărțim, rămânem pentru încă o viață uniți întru Același Domn al comuniunii.
P. S. Din păcate, nu ați avut bucuria unei ultime ore de dirigenție. Poate că mult mai important va fi să vă revedeți cu drag, ori de câte ori se va putea. Distanțările sunt temporare…
Preot Alin Marian Pleșa, profesor la Seminarul Teologic Sfântul Ioan Gură de Aur din Târgoviște
