Ploaia. De neoprit, ca și viața. Intensă, plină de singurătatea nopții și motiv serios de reflecții. Pierduți în sunetul ei inconfundabil, ne întoarcem la un nou început. Ne insuflă speranță. Când nu devine potop, e binecuvântare. Altfel, spală noroaiele unor suflete epuizate de păcat. Ne trezește și, pe câte unii, îi prinde pregătiți să navigheze până la capătul unei noi lumi. Pătrunde fiecare fibră a pământului din care am fost făcuți și ne oferă verdele inconfundabil al vieții. O oază într-un deșert interior. Picurul ei ne convinge de o liniște ce nu-i de aici. Ne lăsăm îmbrățișați de ea și o ascultăm cu nesaț. La un moment dat, tot ceea ce ne lipsește e ea. Cerul se scurge pe pământ, iar acesta din urmă, se ridică recunoscător spre Cel Preaînalt, prin tot ce are el mai bun. Un exemplu de Înviere și Înălțare, la un loc. Cele de sus înviorând pe cele de jos, aprofundând taina creației divine.
Ieșiți în răcoarea ploii, lacrimile Lui se unesc cu ale noastre, devenind bucurie. Poate nu întâmplător, norul a devenit simbol al prezenței Lui și călăuză pentru un popor care se îndrepta către libertate, trecând cu „picioarele neudate” prin mijlocul unei mări. Poate de aici și sentimentul profund că ploaia ne eliberează. Apa și Duhul, sunt intim legate în creație. La început, Duhul purtându-Se pe deasupra apelor, iar în Taina Nașterii din nou, din apă și din Duh, altoindu-ne pe Vița/Viața cea adevărată. Apa e prezența cea mai consistentă a biologiei noastre și, fără ea, nu putem supraviețui pentru mult timp. Poate, și de aceea, ne fascinează mereu, astâmpărând setea noastră de infinit.
Inepuizabilă în frumusețea ei, ne stimulează creativitatea. Obișnuiți cu artificialul, am început să pierdem din chemările ei spre cer. Doar oamenii pământului știu să o aprecieze cu adevărat. Ceilalți, ascunși sub acoperișuri sigure, o privesc cu oarecare neîncredere. Chiar dacă nici cu soarele nu se înțeleg prea bine, confortul căldurii îi face să adoarmă leneși sub alt fel de umbrele. Dar ploaia te îndeamnă la mișcare, la o plimbare romantică în doi, la promisiuni ce trebuie onorate. La iubire.

P. S. Sunt îndrăgostit iremediabil de ploaie și m-am simțit dator să îi scriu. La adăpostul nopții, m-a îndemnat să o fac. Sunetul ei aparte a fost ambientul. Sper să vă placă!

Preot Alin Marian Pleșa, profesor la Seminarul Teologic Sfântul Ioan Gură de Aur din Târgoviște