Creștinii nu se tem de moarte pentru că respiră aerul tare al Învierii și vieții fără de sfârșit, cel al Împărăției Lui. Și nu doar atât, ci și se hrănesc cu Viața pentru viață. Despărțirile nu sunt definitive, dragostea nu moare niciodată și nimeni nu este uitat, ci pomenit sau amintit. Dumnezeu nu uită pe niciunul, iar cei ce cred în El imită aceasta în fiecare lumânare aprinsă, rugăciune și slujbă a Bisericii. Îi pomenesc pe cei dragi, trecuți într-un dincolo atât de aproape de noi. Când iubim, nu mai uităm niciodată. Iubirea autentică ne marchează viețile și naște veșnicia în ele. În fața mormintelor, devenite adevărate receptacole ale Învierii așteptate, ni se face dor de ei. Un dor sfâșietor, un gol imposibil de umplut pentru că oamenii sunt de neînlocuit. Unici, ca fiecare legătură ce refuză să se piardă într-o uitare a morții.
Un exercițiu de memorie necesar, așa este fiecare pomenire a celor adormiți. Un moment de reflecție la viețile noastre și ale lor, irepetabile. Da. Nu ne împăcăm cu moartea. De aceea, e nevoie stringentă de a învăța să iubim, dincoace și dincolo de zarea acestei lumi. Și să iertăm așa cum iartă Dumnezeu, fără resentimente, reproșuri sau răzbunarea de o clipă. Împotriva tuturor celor care sunt atât de săraci sufletește încât, cu inimi goale și priviri piezișe, reduc lumea doar la ceea ce se vede. Ei nu cred în Iubire și puterea Ei de a-i învia pe cei dragi. Preferă o viață ce nu are un înainte și un înapoi, searbădă, lipsită de sensul plin al dorului de a fi pomenită. O singurătate dezolantă și un întuneric în care nu pâlpâie, plină de speranță, nicio lumină. Tristețe incomensurabilă în schimbul unui spațiu „unde nu este nici întristare, nici durere, ci viață fără de sfârșit.”
S-au dus să moară puțin. Să guste din amarul unei experiențe nefirești, cu toate că Dumnezeu nu este cauză a morții nimănui, ci Izvor al vieții. Ca apoi, când toate se vor fi sfârșit, pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte, să ne revedem în frumusețea unui Răsărit ce nu se mai termină. Îmbrățișându-ne părinții, fiii și fiicele, prietenii și cunoscuții. Și iertând toate pentru Înviere. Iar tot acest plâns de acum se va fi sfârșit pentru că Dumnezeu va șterge lacrimile de pe fețele tuturor…

P. S. Cine uită, nu a iubit niciodată cu adevărat. Și nici nu va fi aflat vreodată care este răcoritorul gust al Iertării. Dumnezeu să-i ierte!

Preot Alin Marian Pleșa, profesor la Seminarul Teologic Sfântul Ioan Gură de Aur din Târgoviște