Să creștem copii armonioși!

Una dintre cele mai frecvente întrebări pe care le primesc în cabinet de la clienții aflați în terapie are legătură cu familia de origine, cu relația cu părinții, cu felul în care aceștia au pus în bagajul personal al adultului de astăzi manualul de viață.

 Preluăm, conștient sau inconștient de la părinții noștri un set de reguli despre cum trebuie să fim, cum să ne trăim viața, despre ce e bine, ce e rău, ce trebuie, ce nu trebuie să facem în viață, despre alegerile personale, depre modul în care creștem, evoluăm, devenim persoane depline, autentice.

De cele mai multe ori  intrăm în contradicție cu acest set de reguli, îl respingem, facem alegeri curajoase, ne diferențem, ne creăm propriul nostru manual, alteori îl preluăm ca atare, cu conștiinciozitate, și chiar dacă în sinea noastră nu suntem întru totul de acord cu el, ne reprimăm  curajul de a schimba acest cadru, astfel intrând intr-un conflict interior, generator de suferință emoțională,și, foarte frecvent fizică.

În procesul de intervenție terapeutică oamenii au curaj și își asume provocarea și costurile schimbării, astfel încât să ajungă în armonie cu ei înșiși. Este un drum anevoios, care necesită timp, suișuri și coborâșuri, determinare, motivație, dar mai ales curaj de a ne confrunta cu aspecte dureroase, pe care am vrea să le ignorăm, să ne facem că nu există, fiind foarte preocupați să afișăm o mască acceptată, dezirabilă social.

De cele mai multe ori să identifici împreună cu clientul rănile emoționale, ce anume le-a determinat, cauza acestora, felul în care ele pot fi vindecate, dar, mai ales vindecarea lor este un proces revelator, de schimbare autentică, în care se nasc oameni noi, sănătoși emoțional, și care, la rândul lor, cresc copii armonioși.

Părinții adulților de mâine le împărtășesc câteva dintre mărturisirile clienților din cabinet:

Mi-aș fi dorit ca mama mea să nu se aștepte să devin ca ea, ci să mă ajute să mă descopăr și să devin eu însămi. (I. A, 42 ani)

Cel mai chinuitor e că părinții mei au pus întotdeauna presiune pe mine – de a fi recunoscător pentru tot ce au făcut pentru mine – că mi-au dat viață, că au investit în educația mea. Cum voi putea vreodată să îi mulțumesc? Simt că niciodată nu voi face suficient pentru ei. (R. S. 39 ani)

Întotdeauna mă critica – în fața celorlalți, în fața prietenilor, a colegilor.. Niciodată nu am simțit că fac ceva cu adevărat bine! M-am transformat într-un perfecționist, muncesc foarte mult, sunt foarte exigent cu mine, cu subalternii mei. (R.D, 45 ani)

Violeta Constantin,

 Asistent social principal, Psihoterapeut cuplu și familie