Încă de mici am fost  învățați să dăm bine.

Să nu știe celălalt ce e în sufletul nostru, pentru că altfel ești expus, vulnerabil, ușor de rănit, pentru că rufele se spală doar în familie, pentru că ne facem de rușine, pentru că nu e voie să plângi în public, pentru că lumea trebuie să te vadă zâmbind, puternic, în poziție de control…

Ne învățăm astfel copiii că trebuie, de cele mai multe ori să afișeze altceva decât ceea ce simt : Chiar dacă te ai lovit și te doare, nu plânge, ești băiat mare, te faci de rușine!  Nu trebuie să se vadă că ai emoții! Apare , astfel un conflict între  ceea ce simțim cu adevărat și ceea ce trebuie să arătăm celor din jur. Un conflict care ne însoțește pe perioada adolescenței, când riscul de introversiune și izolare ( fizică, emoțională) crește exponențial, dar, din păcate, și în perioada de adultețe, când poate deveni un mod de a fi, de a ne gestiona propriile frici și conflicte interioare, un mod care amprentează puternic dinamica relației cu noi înșine, dar, mai ales, cu cei din jurul nostru.

Rufele se spală doar în familie –  un proverb care a adus multă nefericire, însingurare individuală și relațională. Nu știm să gestionăm anumite probleme pe care viața ni le pune în față, ne e rușine să vorbim despre ele,  dar nici nu cerem ajutorul – nici unui părinte, prieten, duhovnic, specialist..

Ne ducem fricile și tristețile singuri, sperând că vor trece și de data asta, punându-le într-un bagaj imaginar, care se îngreunează de la an la an, ne copleșește, se transformă în suferință psihică, în boală venită de nu știm unde (!)

Suntem într-o permanentă preocupare să ne menținem măștile imaginare, pentru a vedea ceilalți cât de bine suntem…

–          Ce faci? Bine!

–          Tu? Foarte bine!

Cum ar fi să vorbim și despre non bine, despre tristețe, eșec, singurătate, durere, neîmplinire?

Cum ar fi să ne dăm măștile jos?

Violeta Constantin,

Asistent social principal, Psihoterapeut cuplu și familie