A renunța la cineva sau la ceva într-un timp al acumulărilor de tot soiul și al unor atașamente discutabile poate părea de neînțeles. Ideea de renunțare, în sine, suferă de suspiciunea unei absurdități. Și poate, nu întâmplător, îi urâm pe cei ce ne iubesc și îi iubim pe cei ce ne urăsc. De fapt, nu știm cum e să iubești și să fii iubit și ne înșelăm amarnic. Suntem iubiți pentru ceea ce suntem sau pentru ceea ce avem? Unii nu vor afla niciodată.
Avem o scară a valorilor inversată. Nu ne (mai) putem refuza nimic. Agonisim multe, indiferent dacă ne trebuie sau nu. Adevărata dramă e că nimic din toate acestea nu ne oferă, de fapt, fericire, mulțumire sau liniște. Dimpotrivă! Suntem mai dornici de a strânge, lăsând să se întrevadă un imens vid interior și o sete neostoită de acel ceva care ar putea să ne aducă satisfacția unei vieți cu adevărat împlinite.
Trăim cu jumătăți de măsură. De aceea, pentru că nu știm să (ne) dăruim total, ci doar incomplet și cu îndoială, nu vom putea primi Darul. Logica renunțării de care vorbește Hristos presupune a ne elibera de povara grijii de a avea pentru a primi Viața în prea plinul Ei. În mod paradoxal, nu pierdem nimic, ci am umplut acel gol, acea absență din viețile noastre.
A-L iubi așa cum ne iubește El înseamnă a înțelege ceva din ierarhiile iubirii adevărate. A-L mărturisi înseamnă a fi iubit de Tatăl și a deveni un fiu adevărat. Abia atunci capătă conținut iubirea noastră pentru mamă și tată, fiu sau fiică și pentru toți oamenii. Pentru cei care își părăsesc copiii, părinții, rudele și își trădează prietenii toate acestea nu au nicio noimă. Tristețea unei lumi care nu știe să iubească amplifică drama tuturor celor care ar avea nevoie de dragostea noastră.
Sunt, totuși, unii care, veacuri de-a rândul, „răniți de această dumnezeiască dragoste”, au devenit mame și tați, fii și fiice, prieteni și rude pentru toți bătrânii, orfanii și năpăstuiții lumii. Însuflețiți de Duhul Sfânt, au avut curajul de a se împotrivi urii și răutății, vicleniei și lăcomiei tuturor celor care au uitat de mult rostul lor pe această lume. Prigoniți și neînțeleși, au continuat să rabde și să iubească smerit și dezinteresat. Neavând nimic, au dobândit totul și au renunțat la egoismul care nu-i lăsa să iubească deplin. Cei din urmă au ajuns cei dintâi, sfidând falsele etichetări omenești. Și nu sunt puțini. Sunt toți. Sfinții.

Pr. Alin Marian Pleșa, profesor la Seminarul Teologic “Sfântul Ioan Gură de Aur” din Târgoviște