Că ne place sau nu, stăm într-o profundă legătură unii cu ceilalți. Atât în iubire, dar și în ura de care suntem de cele mai multe ori capabili, se dezvăluie permanenta raportare a omului la om. Am găsit cele mai subtile modalități de a crea distanțe, separări și intervale între noi. Cea mai convenabilă dintre ele este plăcerea de a ne privi de sus. Ne mistuie dorința de a nu mai fi nimeni înaintea noastră, adorăm singurătatea podiumului și ne convine răceala formală a celui căruia i se cuvine totul. Ne distanțăm permanent, social sau fizic, și ne obișnuim rapid cu aceasta. Mai nou, nu ne mai vedem fețele, ci doar priviri în care se concentrează toată umanitatea noastră.
Stăpâni și slugi, patroni și angajați, elita și pleava constituie ambientul unei societăți ierarhizate artificial. Situații create pentru a găsi cea mai bună cale de a ne suporta reciproc. Mila față de cel mai mic este absolut inedită, dar normală. Sunt și excepții care întăresc adevărul unității noastre ființiale și filiația divină: sutașul roman îngrijorat real de starea de sănătate a slugii sale. Un om care depășește formalitățile etnice, religioase și sociale ale timpului și vine în fața Domnului tuturor. Obișnuit cu autoritatea celei mai puternice armate, a recunoscut o Alta, mult mai înaltă: Domnul Slavei. A crezut ceeea ce nu crezuseră compatrioții Dumnezeului oștirilor (Savaot): puterea de a vindeca și mila fără de sfârșit a Singurului Om adevărat. A devenit, în acest fel, oaspetele ideal al Cinei din Împărăția Cerurilor, comesean cu Avraam, Isaac și Iacov. Credința lui nu are complexitatea celei a cărturarilor și fariseilor, abili cunoscători ai Scripturilor ebraice, dar lipsiți de discernământul duhovnicesc al celor care insistă să-i iubească pe oameni cu iubirea lui Dumnezeu.
De unde ne așteptăm cel mai puțin, de acolo răsar cele mai frumoase exemple de umanitate. Soldați romani, căliți în cele mai teribile bătălii, aflați la o jumătate de lume distanță de casă și antrenați să ucidă în orice condiții, demonstrează ușurința cu care ne grăbim să-i judecăm pe câte unii. Acoperișul casei lor, vizitat doar de Dumnezeu, rămâne o necunoscută pentru mulți dintre semenii lor. Credința se naște în inimile cele mai sensibile la durerea celuilalt. Duritatea ascunde un interior fragil, capabil să se deschidă rapid, lăsând să se întrevadă un suflet mare cât o lume întreagă. O inimă în care au loc și Dumnezeu, și omul. Respirația vie a Duhului care suflă unde vrea. Forța teribilă a legăturii dintre oameni care nu-și revendică niscaiva drepturi, ci își descoperă adâncul din ei în fața Celuilalt: Cel ce privește întotdeauna cu dragoste pe om. Nu de sus, ci de la nivelul lui.

Pr. Alin Marian Pleșa, profesor la Seminarul Teologic “Sfântul Ioan Gură de Aur” din Târgoviște