Opoziționismul, specific mai degrabă copilăriei, caracterizat în linii mari prin negativitate, sfidare, neascultare și comportament ostil față de persoanele cu autoritate, poate reprezenta o atitudine care însoțește adulții, determinând de cele mai multe ori poziționarea acestora în Gică Contra, o sintagmă atât de familiară. Rădăcinile opoziționismului la adult pot fi căutate în copilăria mică, în felul în care am fost tratați și validați de către cei din jurul nostru, în motivele care au determinat dezvoltarea acestui mecanism de apărare.
În mod clar, avem grade diferite de percepție a amenințării și a riscului. În contextul înmulțirii cazurilor confirmate COVID în jurul nostru, sub presiunea anxietății, a fricii, avem reacții dintre cele mai variate: unii respectă regulile cu maximă strictețe și responsabilitate, alții manifestă un comportament haotic și dezorganizat, au comportamente de nerecunoscut, în timp ce mai există și o a treia categorie – reprezentată de către cei care sunt anesteziați emoțional, cei aflați în negare, care ignoră regulile și restricțiile, deoarece ei neagă existența virusului și promovează discursuri pseudo științifice. În completare, gradul de încredere al românilor atât în cei din jur, dar, mai ales, în autorități este extrem de scăzut. Punem la îndoială recomandările specialiștilor, ale decidenților, suntem suspicioși, neîncrezători.

De ce este românul Gică Contra?

• Încă de mici, nu suntem învățați să exersăm empatia, nu suntem atenți la propriile emoții și la ale celor din jur, nu valorizăm sănătatea și nu avem o preocupare constantă pentru menținerea acesteia.
• Nu percepem cu adevărat pericolul, acesta fiind unul nevăzut, nepalpabil. Dacă ceva nu este vizibil și palpabil, pentru mulți dintre noi acel „ceva“ nu există. Foarte des întâlnită credința – nu mi se poate întâmpla tocmai mie – ne așează într-o zonă de confort psihologic.
• Ne detașam de mesajele care ne creează un puternic disconfort emoțional – mărturisirile medicilor, ale membrilor familiilor care au pierdut pe cei dragi, etc.
• Ignorăm realitatea, ne comportăm ca și când nimic grav nu se întîmplă, acest lucru dându-ne sentimentul că totul este sub control, sentimentul de normalitate, de care suntem atât de atașați.
• Lipsa inteligenței relaționale ne face să credem că existăm și funcționăm individual, suferința celorlalți nu ne afectează și pe noi, că dispunem de un nivel crescut de autonomie și independență, fără să fim vulnerabili și să depindem unii de ceilalți. În situații de criză, mai degrabă luptăm unii cu ceilalți, decât alături de ceilalți.
• Avem tendința să superficializăm informațiile fundamentate științific, să nu validăm bagajul academic, punând la indoială, chiar bagatelizând opiniile cercetătorilor, ale specialiștilor, ale oamenilor de știință. Poate pentru că noi înșine nu am fost preocupați să cercetăm, să căutăm adevărul, să studiem comparativ surse validate stiințific, să ne completăm educația, să fi învățat teoria cu o mai mare aplicabilitate practică, credem că la fel au făcut toți ceilalți, și astfel devine mai accesibil să credem în știrile false și în teoriile conspiraționiste. Dacă am fi făcut asta, acum putem avea o perspectivă mai științifică asupra vieții, fără să mai fim tentați a crede că, dacă ceva este de neînțeles și nu are imediat sens, înseamnă că-i o prostie sau că nu există.

Violeta Constantin, 

Psihoterapeut cuplu și familie, asistent social principal