Imperativul sănătății, așa cum este el înțeles acum, a golit de conținut libertatea omului. Altădată aspiram la perfecțiune (desăvârșire, în accepțiunea creștină), iar acum pornim de la ea ca de la un fapt de la sine înțeles. Omul este, deja, perfect. Imperfecțiunile, slăbiciunile, bolile, greșelile, întreg arsenalul de neputințe al umanității au fost eliminate legal și restrictiv din atmosfera lumii în care trăim. Ele au rămas simple anexe ale unor ideologii bolnave care sunt îndreptate împotriva celor care gândesc sănătos. Ceilalți, păcăliți de imperative inventate și de un bine relativizat și impus, tolerează, inconștienți și indiferenți, nebunia minorităților care vor să elimine majoritățile.
Nu mai ai voie să te îmbolnăvești, de parcă și-ar dori cineva asta. Boala mea este un atentat la sănătatea celuilalt. Eu însumi devin un suspect inconștient. Cei sănătoși au devenit peste noapte specialiști în bolile celorlalți și le prescriu meticulos mantra oficială a sfaturilor medicale. Boala te face vinovat. Ai fost neglijent și ai lăsat să se producă inevitabilul. Sănătatea a devenit în mintea multora același lucru cu nemurirea. Boala și consecința ei inevitabilă și imprevizibilă, moartea, au fost restricționate medical și legal. Putem sta liniștiți. Dacă ascultăm de medici nu ne vom îmbolnăvi/muri niciodată. Spălați pe mâini și pe creier vom trăi fericiți până la… Adânci bătrâneți? Să fim serioși!
Boala ne oferă, în schimb, un prilej de maturizare interioară teribil. Oricât de mult am vrea să o îngrădim, să o evităm, să o eradicăm, ea se încăpățânează să existe. Statisticile bolilor sunt înfiorătoare. Miliarde de bolnavi într-o lume sănătoasă tun. Salonul de spital e cea mai tare lecție de viață, chiar dacă nu ne place. Izolarea, la fel. Bolile noastre și ale celor dragi ne sensibilizează până la lacrimi. Compasiunea, iubirea, grija sunt gesturile firești (sănătoase) ale celor care devin solidari în mod autentic cu cei bolnavi. Vizitele lor și știința cadrelor medicale vindecă. Abordarea plină de dragoste față de cei aflați în suferință dă roade mult mai bune decât amenzile, amenințările și scenariile de groază ale celor care ar trebui să ne inspire încredere și curaj. Nu poți spune unui bolnav, zilnic, câți au murit în salonul alăturat. Câți s-au mai infectat… Că nu mai sunt locuri la ATI. Că medicii dezertează sau sunt incompetenți. Am văzut cazuri grave în care dragostea și grija celor din jur le-au prelungit cu ani de zile viețile celor care, teoretic, ar fi murit de mult. Pentru că i-au iubit necondiționat și și-au luat asupra lor din povara unei suferințe insuportabile…
P.S. Sunt un pacient cronic, locatar pentru mai multe luni al unor saloane de spital, suferind de o boală contagioasă. Mai apoi, la căpătâiul multor bolnavi, știuți și neștiuți, am încercat să-i „cert” cu compasiunea mea. A funcționat, uneori. Alteori, nu am reușit să fiu mai tare decât moartea. Deci, experiența mă omoară cu zile… Aștept să aruncați cu pietre. Mulțumesc!
Pr. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic ” Sfântul IoanGurădeAur”, din Târgoviște
