Viața este cel mai frumos dar pe care Dumnezeu l-a oferit umanitāţii. Omul este ființa centrală, axiologică, o sinteză a lumii, așa cum se exprimau în antichitate filosofii. A fi om este oare o întâmplare sau rezultatul unei selecții naturale? Nici una și nici alta. Este ființa liberă, creată de iubirea lui Dumnezeu, care nu luptă pentru a deveni om ci pentru a fi asemenea Creatorului său – o sursă inepuizabilă a iubirii. Viața este un proces rațional și conștient, liber și responsabil ce are ca finalitate dobândirea fericirii. Întâlnirea dintre rațiune și sentimente este perturbată uneori de traiectorii greșite care generează anomalii, atât la nivelul interior- al conștiinței, cât și exterior- al faptelor. Schimbarea scopului existenței, și anume dobândirea iubirii lui Dumnezeu, înseamnă o închiderea a omului în sine, în materialitate, în egoism și insuficiență sau în superficialitate. Acest fapt, în limbajul biblic-edenic, este definit prin păcat. Odată cu asumarea păcatului, omul începe lupta prin care devine un aspru judecător față de ceilalți și un fin procuror și avocat al apărării față de sine. Dar căderea omului în această înfruntare a fost și este rezultatul alegerilor greșite, al influențelor pe care profitorii oportuniști le concep și realizează cu inteligența și precizia unui ceasornic elvețian. Aceștia sunt actorii sociali care invită mediatic la o fericire iluzorie puțin paralizată în ultima vreme de pandemia Covid 19.
Oare ce este prioritar pentru om, judecata și pedeapsa sau iubirea și iertarea? Pe tapetul existenței contemporane, ura este acompaniată de dorința răzbunării, dreptatea ține de unele pofte personale și interese de grup iar iubirea e înlocuită cu oportunismul clipelor în care gazela e atacată de ghepard. Alternativa la această luptă oarbă este numai Dumnezeu- Calea, Adevărul și Viața. Acesta l-a iubit și iertat pe omul îmbufnat și dornic de falsā mărire, dobândită prin minciună și parșivenie sub ispita șarpelui edenic. Și azi, sub diferite forme, inteligența malefică incubă mințile unor așa-zise repere de etică și justiție socială sau lideri carismatici, cu aceeași dorință de slavă deșartă, de a fi stăpâni ai semenilor și ai lumii, sub masca unor false intenții bune.
IUBEȘTE ȘI FĂ CE VREI- afirmă Fericitul Augustin, atât pentru omul care luptă cu păcatul, cât și pentru cel care îşi înfruntā sinele sau aproapele. Omul trebuie să aleagă viața curată, demnă și dreaptă, pentru a fi iubit și respectat. De asemenea, trebuie să ierte pentru a fi iertat.
Cum să iubești și să fii liber, să guvernezi drept și să faci ce vrei? Sunt oare compatibile iubirea și dreptatea cu libertatea? Da, cu certitudine! Dar e nevoie de o condiție și anume, a fi demn de viață, a fi prezent în tot ceea ce faci și, mai ales, a avea credință în Dumnezeu. Iubirea este reală numai când suntem implicați și renunțăm la ceea ce ni se cuvine pentru a oferi semenilor un ajutor necondiționat, atunci când aceștia au cu adevărat nevoie. Omul contemporan, acaparat de senzualitatea hedonistă, nu poate fi liber, ci doar un rob sinistru al păcatului, al minciunii care naște perfid și facil eșecul, degradarea și dezumanizarea. Astfel, el trăiește într-o anomalie pe care o generalizează considerând-o normalitate. Alternativa este viața prilejuită de Biserică în cadrele căreia dreptatea și demnitatea creștină oferă omului perspectiva păcii și a veșniciei. Dumnezeu, din dragoste față de oameni, prin Hristos, Fiul Său întrupat, S-a jertfit pentru ca oamenii să primească iertarea și iubirea Lui. Trăind după această paradigmă, suntem invitați în fiecare zi să iubim și să iertăm pentru a fi iertați și iubiți. Omul care are această putere a renunțării la sine pentru a face binele, pășește către adevărata viață unde rațiunea și libertatea se contopesc și generează starea de fericire. Legile fericirii sunt credința dreaptă, adevărul, dreptatea, sinceritatea, onestitatea, lupta cu răul pentru a dobândi blândețea, înțelepciunea, cinstea, omenia și, de ce nu, viața și moartea – viața ca certitudine a existenței iar moartea ca renunțare la sine în comuniunea cu Hristos prin care omul ajunge la apogeul iubirii. Astfel, ura, suferința și răutatea sunt înlocuite prin dreptate de iubirea lui Dumnezeu, din care omul a fost creat și în care viețuiește etern. Viața este asemenea unui roman rotund iar iubirea reprezintă esența ei.

Pr. Prof. Dr. Marin Bugiulescu,
Director al Seminarului Teologic Ortodox Sfântul Ioan Gură Aur, Târgovişte