Fața Lui a devenit a noastră. Acolo strălucesc fețele sfinților pline de „Lumina cea pururea fiitoare”. Deși ne ascundem constant, punându-ne recea mască a indiferenței și a orgoliului nemăsurat, lava incandescentă a Duhului ce dă viață ne mistuie interioritățile vlăguite. Identitatea Lui dezvăluie deplin originea noastră și ne călăuzește spre Omega unei vieți menite veșniciei.
Cine suntem cu adevărat? O întrebare esențială pentru cei care rătăcesc, încă, pe cărările largi și bătătorite ale întunericului. Răspunsul îl constituie acest eveniment major al Vieții Lui dăruite nouă. Fața lui Moise, văzătorul de Dumnezeu, s-a umplut de Lumină pe muntele Sinai, iar pe Horeb, aprigul Ilie, I-a sesizat prezența în adiere de vânt. Cei doi stau de vorbă cu El despre Înălțarea Sa pe Cruce, acolo unde se manifestă extraordinara forță a dragostei Lui. O putere ce indică starea celor care Îl vor vedea: morți pentru lume, dar vii pentru Dumnezeu.
Îl privim mereu în chipul celui de lângă noi. Îi contemplăm prezența și ne declarăm, naiv, loialitatea față de Împărăția Lui, gândindu-ne la locurile din stânga și din dreapta. Îi suntem fideli atât timp cât face minuni, ne vindecă și ne oferă hrană. Îi ascultăm cu nesaț înțeleptele cuvinte și credem că L-am înțeles. Când Se apropie de Cruce, ne pierdem rapid credința și nu mai înțelegem Calea plină de lumină a suferinței. Îl părăsim și Îl hulim. Credem că vom rămâne mereu dincoace de Calvarul Golgotei, că moartea este undeva departe și nu are cum să ne strice meticuloasele planuri de viață. El ne cunoaște mai bine ca noi înșine. Vede frica morții ce ne paralizează simțul pentru Înviere. Preferăm, invariabil, câmpiile aerului tare al munților pe care El obișnuiește să vorbească și să se arate temerarilor ce se încumetă să urce pe scara virtuților.
Schimbările nu sunt pentru oricine. Mulți au convingerea că omul nu-i capabil de vreo metamorfoză notabilă. Că trăiește monotonia unui univers trist, din care a exilat Lumina. Așa că nu îi mai surprinde nimic. Le-au văzut pe toate. Plictisul general îi face să nu mai privească fața nimănui. Mai nou, nici nu mai pot. Dar Domnul, a Cărui Față o văd cei mai apropiați Apostoli, schimbă vieți, dă măștile la o parte și luminează sau încălzește inimile împietrite. Dumnezeu și omul se privesc reciproc, îndrăgostiți iremediabil. El Se odihnește în om, iar omul Îi spune cât de bine se simte în prezența Lui luminoasă. Istoria și viețile noastre încep să capete acum un înțeles, un rost, o direcție. Când ai aflat cine ești, știi și încotro mergi.

Pr. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic „Sfântul Ioan Gură de Aur” din Târgoviște