Am o prietenă, mândră și frumoasă, descurcăreață și plină de viață care, nu de mult timp, a renunțat la actorie. Un mare regret pentru ea, însă nu asta face subiectul articolului de azi. Unde vreau să ajung, de fapt, este la una dintre miile de discuții pe care le-am avut împreună. Îmi spunea deunăzi că în teatru, așa te învață, când pășești pe scenă să lași în urmă problemele de acasă și să-ți joci rolul ca și cum toată lumea ar depinde de asta. Iar astăzi, stau și mă gândesc, la câte domenii n-ar fi bine să se aplice regula de mai sus?
Am avut ghinionul sau mai bine spus neplăcerea – și în cele ce urmează îmi voi argumenta poziția, de a avea nevoie, zilele trecute, să ajung în biroul unei bănci, al unei secții de poliție și la ghișeul unei companii de telefonie mobilă. Nu mică mi-a fost mirarea să dau, în toate cele trei cazuri, de oameni prost dispuși, de funcționari publici supărați, reci și deloc dornici să te ajute. Uneori, pusă în astfel de ipostaze, îmi vine să-mi cer scuze, ironic, desigur, că îi deranjez în timpul programului de lucru, că apar în fața lor cerându-le pur și simplu să își facă treaba. Unii dintre ei se simt efectiv deranjați și se comportă de parcă nu asta le-ar fi meseria și nu pentru asta ar fi plătiți.
De fel sunt extraordinar de empatică și nu spun că nu le înțeleg acestor oameni oboseala, stresul și de multe ori plictisul. Mai pot să pricep și faptul că de numeroase ori întrebările se repetă, dosarele cu acte nu-s complete, iar nerăbdarea clienților este insuportabilă. Cumva, toți dăm vina pe sistem, fără să conștientizăm că sistemul suntem noi. De la mic la mare, indiferent de job-ul pe care îl avem sau de domeniul în care activăm, noi reprezentăm și constituim sistemul.
Dacă doar pentru o secundă doamna de la bancă s-ar gândi că informația pe care o cer m-ar putea ajuta să ies dintr-o situație dificilă, dacă polițistul nu și-ar fi dorit să afișeze aerul de superioritate cu care m-a poftit în birou și ar fi fost, atât, om. Dacă toți cei care lucrează cu oamenii ar fi obligați, cumva, ca pe lângă teancul de diplome atașate la dosarul de concurs în vederea ocupării unui loc de muncă ce are la bază relațiile cu clienții, să aibă anexat poate un chestionar real sau poate să fie protagoniștii unor interviuri, din care să reiasă clar, concis, că sunt sau nu potriviți să îndrume omul din fața lor, să îi ofere informațiile de care are nevoie, să îl ajute acolo unde nu se descură. Dacă toate astea nu ar fi o banală utopie, ce bine ar fi!
Închiei printr-o rugăminte, aflându-mă, pe rând, de ambele baricade. Voi, cei care mergeți într-o instituție pentru a rezolva o chestie de zece minute, luați-vă o marjă de eroare de douăzeci, căci cel sau cea din fața dumneavoastră poate noaptea trecută și-a îngrijit copilul răcit, poate a suferit o tragedie în familie sau ppate, fără motiv, astăzi nu se simte foarte bine. Ceilalți, cei în fața cărora venim noi, de multe ori cu pachete de cafele pentru a fi băgați în seamă, lăsați pe cât se poate grijile și problemele acasă. Nici noi și nici voi nu dorim să ne încurcăm unii pe alții, atât noi cât și voi vrem să ajungem acasă, cu treaba bine făcută. Nu e vina sistemului, e a noastră, căci, repet, noi reprezentăm sistemul și tot noi suntem datori să îl facem să meargă!

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea „Valahia” din Târgoviște