Mama este definiția cea mai umană a vieții. Ea este darul cel mai mare pe care Dumnezeu îl face omului. Una dintre imaginile cele mai puternice ale suferinței este cea a Maicii care își contemplă Fiul răstignit. Prin inima ei trece cumplita sabie a morții. Cine a cunoscut înfiorătoarea experiență a despărțirii de cineva drag, în special de un copil, intuiește taina cea mai delicată și teribilă a umanității. Nimeni nu mai rămâne același.
Teama de propriul sfârșit este strâns legată de iubirea de care suntem capabili. Inexprimabilă, datorită infinității ei, dragostea ar putea alunga orice frică. Cu greu reușim să pricepem legătura între noi, părinți și copii, rude și prieteni. Proximitatea morții ne descoperă, adeseori, acest imens tezaur al iubirii care este atât de prezent și puternic în inimile noastre. Îi iubim în pofida mormântului. Ni se face dor de ei, dar îi simțim mereu aproape. Îi iertăm pentru că Dumnezeu îi iartă. Iar ura se risipește treptat pentru că amintirea ne poartă în prezentul pe care l-am trăit împreună. Mila ne umple sufletele cu speranța că nu e totul pierdut. Știm că, la un moment dat, ne vom revedea. Ne vom privi senini, eliberați de toată tristețea unei lumi care a refuzat constant să iubească și să creadă în Iubire.
Contemplând sfârșitul pământesc al Mamei, Biserica îl numește mutare: „mutatu-te-ai la Viață, ceea ce ești Maica Vieții”. Viața Se naște din Viață. Doar o Mamă poate cuprinde nesfârșitul vieții dumnezeiești. Ea nu moare, ci adoarme, îmbrățișată de mâinile dătătoare de viață ale Celui Care, prin Înviere, a dat cel mai complet impuls vieților noastre obosite de repetiția sfâșietoare a morții. Murind, nu plecăm de aici, într-o altă lume, ci ne lăsăm cuprinși de Oceanul plin de lumină al Vieții care inundă nestăvilit totul. Suntem la un suspin distanță. Toți cei care L-au cuprins în inimile lor, prin asceză autentică, și au devenit purtători de Hristos se vor odihni împăcați în brațele lui Avraam, fiind numărați împreună cu Drepții.
Avem nevoie de multă mângâiere când pierdem pe cei dragi. Absența lor înseamnă prezență în Domnul Vieții. Ultima lună a anului bisericesc ne duce cu gândul la ieșirea din această lume, a noastră și a celor pe care i-am iubit. Dacă mama ne naște, într-un târziu, tot o Mamă ne așteaptă, eliberându-ne din moarte. O strigăm cu putere, neputând înțelege cum, dacă dai viață, mai poți fi cuprins de moarte. Murim respirând cu sete fiecare secundă a Vieții.

Pr. Alin Marian Pleșa, Profesor al Seminarului Teologic Ortodox „Sfântul Ioan Gură de Aur”  din Târgoviște