Arta succesului, a reușitei în viață este pentru omul contemporan, de cele mai multe ori, un rezultat al sacrificiului sau al compromisului. În spațiul public este promovat individul de succes, care exercită instituțional diverse atribuții pentru binele comunității. Omul, ființa cugetătoare, liberă și responsabilă are puterea managerială în virtutea căreia decide asupra faptelor sale, începând de la nivelul personal până la cel social.
Fără lumina credinței, succesul nu poate genera fericirea, ci doar o plăcere efemeră. Să fie oare truda însoțită de sacrificii cheia reușitei? Omul de succes excentric, imoral și infatuat este oare un model? Individul dominat de patimi reprezintă un fals reper, un pseudo-lider, chiar dacă a urcat pe scara ierarhiei sociale și instituționale prin promovarea unor concursuri de împrejurări sau prin arta compromisului, a ipocriziei și a oportunității de a profita de context sau de unele slăbiciuni ale semenilor pe care i-a anihilat ca persoane. Cu siguranță, pentru un astfel de om, la nivelul trăirilor personale, bucuria împlinirii profesionale este umbrită de lipsa fericirii. Un astfel de personaj ajunge să trăiască diverse drame care pot avea efecte patologice ireversibile, de la neputințele psihice și trupești până la colapsul sufletesc. Pentru el, fericirea e echivalată pecuniar, tratată în trend cu moda și ambalată în excursii exotice care se reduc la simple formalisme existențiale. Lui i se adresează Scriptura: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Oportunismul este trăsătura dominantă a vieții lui, prin care speculează unele momentele firave ale semenilor fără a se gândi că aceștia nu sunt obiecte pe care le folosește, ci suflete de care profită și pe care le distruge, datorită poftelor lui meschine. Arta compromisului, născută din săvârșirea păcatelor și a patimilor, este cea care schimbă viața, prin presiuni, insistențe și minciuni. În consecință, un astfel de om își pierde echilibrul, trăiește dramatic o adaptare permanentă la răutate, care-i devine o a doua natură, de unde și manifestarea duplicitară. Omul, definit ca animal politic-rațional, caută succesul, considerând că prin orice mijloc poate ajunge la scop – fericirea. Angrenat în această luptă, abdică de normele și valorile morale, de la normalitatea existențială și trăiește anarhic, se consideră mai presus de toate fără teamă de divinitate. Dar, în realitate, începutul succesului este fericirea, pentru că nu succesul aduce fericirea, ci fericirea – ca stare a iubirii creștine – generează succesul.
O dramă a omului contemporan o reprezintă lipsa bunelor sentimente de empatie, de iubire asociată cu fericirea, fundamente ale succesului. Este generalizată depersonalizarea prin vicii, în urma cărora omul pierde capacitatea de a iubi, fals auto-argumentată prin lipsa de a fi iubit sau apreciat de Dumnezeu, semeni și comunitate. Datorită asanării morale, omul, așa-zis modern, trăiește un vid pasager al existenței pe care încearcă să-l umple cu diferite plăceri sau reușite la nivelul carierei. Astfel, devine un excelent profesionist, dar un egoist închistat, manipulator și versatil, un frustrat pesimist care alege, fără a avea mustrări de conștiință, consecințele diferitelor forme surogat ale unei fericiri aparente. Amintim numai de unele vicii legale, dar imorale (ipocrizia, ignoranța, minciuna, desfrâul, adulterul, consumul de alcool, de stupefiante, lipsa unei educații sănătoase care privește dezvoltarea biologică și mai ales psihocomportamentală). Datorită tentațiilor și influențelor rele, dar și a slăbiciunii naturii umane (concupiscența), omul, acaparat de păcate, trăiește incidental și irațional în tensiunea psihologică a răutății prin care își justifică suferințele inerente vieții. El este neasumat, lipsit de echilibru și chiar nefericit. Idealurile lui nu sunt conexate la realitate. Nu se bucură de frumusețile vieții, de familie, de abundența darurilor pe care Dumnezeu le oferă în permanență, ci caută frenetic să se înfrupte din fericirea celorlalți pe care îi corupe și distruge prin false prietenii și asocieri nocive. Apelează la psiholog, dar fuge de preotul duhovnic. Este rușinat de faptele lui, dar nu renunță la ele și nici nu dorește iertarea păcatelor.
Pe treptele ethosului contemporan, succesul este garantat de inteligența sofisticată, de strategii axate pe ideea gândesc, promovez și am de toate sunt împlinit, deci exist. În spațiul vieții creștine, fericirea – ca premisă a succesului – are la bază principiile iubesc deci exist și cred deci exist. Credința este lucrătoare prin iubire. Ambele sunt corelative cu fericirea din care rezultă în mod firesc succesul. Omul, ființa eonică, înțeles drept graniță şi timp, este chemat la asemănarea cu Dumnezeu, creatorul său – la sfințenie sau îndumnezeire. Aceasta reprezintă o stare a vieții, nu o realitate ipotetică. Ea ține de firescul existenței prin care omul este fericit pentru că prin iubire și credință împarte fericirea cu semenii săi fără a-i corupe și compromite. AȘADAR, FERICIREA ȘI IUBIREA REPREZINTĂ PLINĂTATEA VIEȚII ȘI CHEIA SUCCESULUI.

Pr. Prof. Dr. Marin Bugiulescu,
Director al Seminarului Teologic Ortodox Sfântul Ioan Gură Aur, Târgovişte.