Zilele trecute vă povesteam care-i treaba cu jurnalistul și cu practicarea meseriei de jurnalist. Desigur, aminteam partea teoretică, însă mi-aș fi dorit să pot să vă vorbesc despre ce se întâmplă în realitate, despre experiențele mele, dar și despre cele ale oamenilor dragi mie, de meserie jurnaliști, gazetari, comentatori sportivi, editorialiști – oameni de presă.

Și dacă am promis, am promis, iar în general reușesc să îmi țin cuvântul de fiecare dată. Desigur, există situații în care încălcarea acestuia este consecința unor lucruri imposibil de prevăzut sau de stopat. Cu toate astea, astăzi s-au aliniat astrele, planetele, zodiile și tot ce se putea alinia în Univers, așa că vorbim despre jurnalismul meu cu iz de poveste.

De-a lungul vieții, am asociat profesia și întreaga suflare jurnalistică cu ideea de libertate. De libertate în gândire, în exprimare, de posibilitățile infinite pe care ți le poate oferi o coală albă. În toată naivitatea mea, am crezut că alegerea unei facultăți de profil mă va propulsa în frumoasa și interesantă lume a însemnărilor artistice. Cumva, m-am visat întotdeauna scriitoare. N-am ajuns să fiu una, însă îmi place să cred că timpul nu e trecut și că într-una din zile, îmi voi semna propriul volum.

Dragostea pentru tot ce înseamnă frumos s-a reflectat în afinitatea mea pentru scris. Am participat de când mă știu la concursuri de literatură și oricând aveam puțin timp liber alegeam să-l petrec inventând povești sau așternând pe hârtie experiențe. De aici și motivația de a studia jurnalismul, cu care mă cunoșteam, credeam eu, deja. Greșit. Nu aveam habar nici de cele mai evidente lucruri, iar asta, nu neg, mi-a produs în suflet dezamăgire. Am trecut peste extrem de rapid, văzând că lumea la care visam eu este, de fapt, cu mult mai atrăgătoare de cât îmi imaginasem vreodată.

Anii de facultate au trecut ca o vacanță de vară – extrem de rapid și încărcați de aventuri. Primele știri, primele editoriale, diverse domenii, dezvoltarea unor simpatii legate de unele dintre acestea (îmi amintesc cu drag cum ocoleam de fiecare dată economicul și politicul), întâiul contact cu un ziar, cu o tipografie, cu o machetă, cu niște matrițe, cu ziariști consacrați și dorința crescândă de a face cândva, nu presă, ci scriere creativă.

Viața mi-a dat destule, însă mi-a și luat prea multe, așa că știam oarecum cât aveam să mă chinui pentru a-mi atinge visul; vis la care lucrez și pe care încerc să-l creionez și astăzi, așa cum pot eu mai bine. În timp am învățat că teoria jurnalistică nu se aplică peste tot. Mi-am dat seama că lumea ideală a mass-media este o utopie. E bine să știi teoria, dar e și mai bine să știi ce e de făcut în lipsa ei. Impactul cu presa a coincis cu izbirea de binecunoscuta cenzură a acesteia. Una dintre realizările cele mai de preț pe care le am fiind lucrarea de licență, proiect ce vorbește despre presa aflată la granița dintre libertate și noile forme de cenzură apărute.

Uitându-ma în urmă, n-am niciun regret legat de alegerea facultății. Nu-mi pare rău că am refuzat să scriu pentru anumite publicații, nici că n-am avut mai multă încredere în mine. Drumul asta denivelat, însă plin de peisaje amețitor de frumoase, m-a adus aici, m-a făcut să fiu cine sunt. Ah, vreau să închei într-o notă plină de sinceritate: în cazul în care nimeni n-o să-mi citească niciodată articolele, n-am nici cea mai mică formă de tristețe. Mama îmi spunea întotdeauna că ar fi bine să-mi fac un jurnal. Și iată că astăzi am unul. Scriu în el cu regularitate, scriu despre mine, despre viața de zi cu zi, mai obiectiv sau foarte personal. Singura diferență este că am ales să îl fac public.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea “Valahia” din Târgoviște