Iubim acumulările de tot soiul și conservăm atent propriul sine. Vrem să rămânem intacți în fața curgerii timpului, iar viața să nu lase nicio urmă în mirabila noastră existență. Orice pierdere devine o adevărată catastrofă, pentru că am fost educați de timpuriu să primim fără a oferi ceva. Celălalt nu ne interesează decât în măsura în care am putea profita de pe urma lui. Chiar și dragostea o înțelegem ca pe o posesie, nu ca pe suprema experiență a dăruirii. De aceea, iubirile noastre nu au nimic de a face cu Iubirea, pentru că tot timpul suntem înfricoșați ca nu cumva să fim trădați. Puțini mai au bucuria de a iubi cu adevărat: aceia care renunță la inutilul orgoliu al unui narcisism bolnăvicios. Ceilalți, visează la o dragoste pe care nu sunt în stare să o dăruiască nimănui, de frica epuizării ei. Așa devine lumea mai tristă: pentru că nu mai înțelege logica răsturnată a Împărăției ce are drept emblemă sau stindard Crucea. Toți au ajuns să se iubească pe ei înșiși și le este suficient. Nu mai suportă nimeni suferința de a fi părăsit, de a i se face dor și de a vedea atâta încrâncenare la oameni.
Te lepezi de sine și te întâlnești cu tine, cel adevărat. Îți pierzi viața pentru Cel care ți-a oferit-o pe a Lui și, de fapt, o recuperezi. Rușinea de crede în oameni, chiar păcătoși și desfrânați, e, în realitate, semnul după care te va recunoaște El, Cel care îi primește pe toți, de vor învăța să iubească prin Iubirea Lui. Rămânând lângă El, nu vei gusta moartea, văzând cum se instaurează cu putere Împărăția de care ți s-a vorbit de atâtea ori. Nu credeai că e posibil așa ceva, pentru că încă nu fuseseși cutremurat de acel fior tainic al milei față de întreaga făptură. Nu știai cum e să arzi din cauza dragostei. Distant și rece, ai fost pe deplin convins că ești doar tu de ajuns pentru a iubi și a fi iubit.
Iar El, cu o măreție regală, aștepta ca tu să te trezești din amorțeala unei vieți plictisitoare și trecătoare. Te îmbia cu Crucea în care te temeai să crezi. Nu cu Ea aveai o problemă, ci cu grozava răceală a propriei inimi împietrite. Nu știai cât de frumos e să iubești fără a aștepta nimic în schimb. Trăiseși într-o lume în care chiar și iubirea putea fi cumpărată. Sau ce credeau mulți că înseamnă asta. În schimb, în liniștea Iubirii Lui se odihneau toți cei care aleseseră să ducă greutatea unei cruci încărcate de întreaga ură a unei lumi înfometate de iubire. Erau acolo cei care se iubiseră fără măcar să se vadă vreodată. Prin El, totul devenise posibil. La fel ca și în dragostea care nu moare niciodată.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște  „Sfântul Ioan Gură de Aur „