„Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea”.

Când ești prunc părinții se bucură enorm de prima gângurire, apoi de primul cuvânt rostit. Plecatul de-a bușilea este un semn bun, dar clar, peste toate, primul pas rămâne în istoria oricărei familii. Cumva, primul pas făcut reprezintă ruperea unei piedici ce te leagă de trecut, dezlegarea e un fel de a merge în favoarea unui alt stil, mult mai rapid, mult mai lejer și mult mai sigur.

A face primul pas spre orice lucru bun reprezintă câștigarea unei prime lupte, iar asta indiferent că-ți învingi frica ridicând mâna pentru a răspunde la prima temă, fie pentru a intra pentru prima oară într-o echipă pe care doar ai admirat-o de pe margine, de ce nu până la a mărturisi dragostea față de o persoană ori, spiritual vorbind, pentru a da mărturie în fața oricărei autorități lumești pentru credința ce-o trăiești în adâncul sufletului.

Dar primul pas nu e ușor, pentru a-l face ai nevoie de maturitate, de credință și încredere, de eleganță și deschidere, toate aceste calități și virtuți creionând chipul omului care știe să se desprindă din marasmul mocirlos al unor trăiri periferice, de multe ori aproape lipsite de orice legătură cu interiorul, cu sinele, cu adâncul netulburat al trăirilor primordiale, curate, nealterate și neviciate.

Ascult de mai bine de două decenii mărturisirile multor oameni, și credeți-mă, în trecerea timpului mă întreb tot mai des de ce e așa de greu să ierți pe cel de lângă și, mai mult, de ce este (aparent) imposibil să-l iubești pe cel ce ți-a greșit. Poate că, gândesc eu, iertarea înseamnă să-ți întinzi mâinile pe cruce, ca și Hristos odinioară, iar primirea cuielor în palmele noastre murdărite de păcate, ar putea da sens iubirii, sângele spălând, pedagogic vorbind, mizeriile unor maculate trăiri. Dar cine mai are azi atâta dorință de iertare încât să se răstignească în gunoaiele de la periferia unei lumi în care fiecare care-și strigă nevinovăția?

Se întreba Nicolae Steinhardt cândva așa: „de ce îi este omului astăzi foame? De iubire și de sens”. Și că tot ziceam de nevinovăție, tot el, monahul de la Rohia, spunea că „Dumnezeu iubește nevinovăția, nu imbecilitatea”.

Observ, ca tot omul ce folosește internetul, cum pe miile și miile de pagini din toată lumea se vorbește despre iubire, ca și cum iubirea s-ar vinde la kg ori la metru, în stare solidă, lichidă gazoasă și-n recipiente îmbrăcate-n pluș roz, folosindu-se, desigur, citate bine încadrate în filigrane care să ia ochii cititorului.

Ahh, ce simpliste trăiri au oamenii acestui început de mileniu! Trăim în presiunea, obsesia ori povara posesiei asimilând netrăirile iubirii cu neîmplinirile materiale, cele de la care, în cea mai mare parte, pleacă și ura dintre oameni. Căderea aceasta morală este o lecție neînvățată, din cauza ei părinții mănâncă aguridă și copiilor li se strepezesc dinții, ca să aduc în față cuvinte pe care le cunoașteți mulți, asta fiindcă transmitem urmașilor aceleași răutăți cu care noi ne-am hrănit, fără să ne dăm seama că de fapt a cădea nu înseamnă doar a-L părăsi pe Dumnezeu, ci și pe tine însuți, prin ură omul fiindu-și mai întâi sieși dușman și abia mai apoi celorlalți.

Știu, îmi veți spune că există porunca iubirii. Există, da, dar nu ca o poruncă dată de stăpân sclavului, porunca iubirii este un paradox ce se deslușește prin libertate, iubești dacă vrei, porunca fiind de fapt sensul unic (rutier vorbind, știți ce impune sensul unic), fiind singura cale de urmat, dacă vreți Calea, singurul drum bun, pentru că iubirea este singura cale care nu te duce în acel no man’s land în care constați că nu mai ești al nimănui, că mânat de vanitate, ură, mândrie și dispreț vei ajunge la marginea lumii, eufemistic vorbind, murind într-un egoism rece, gol și golit de orice umbră de lumină.

În viață nu așteptați niciodată pe celălalt să facă primul pas spre săvârșirea unui lucru bun. Nu așteptați niciodată pe ceilalți să vină să ceară iertare, faceți voi pasul și veți fi liberi. Nu lăsați timpul să treacă peste supărări, faceți primul pas și încercați să iubiți, abia mai apoi puteți simți cu adevărat ce înseamnă libertatea și de ce răstignirea în fața lumii, dincolo de suferință, înseamnă eliberare.

Porunca dragostei? Da, iat-o explicată perfect de apostolul neamurilor, bună de tipărit în adâncul sufletului cu slove de lumină.  „Ce voiţi? Să vin la voi cu toiagul sau să vin cu dragoste şi cu duhul blândeţii? De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.  Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.  Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.  Dragostea nu cade niciodată… .  Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea… . Toate ale voastre cu dragoste să se facă”.

Știu, e greu primul pas.

SURSA: preotvictor.blogspot.com