„Dacă nu te potolești, te las aici!”, aud în spatele meu o mamă care strigă către un copil de vreo patru ani, ce plânge în mijlocul unui trotuar, plin de necunoscuți. Dincolo de mesajul tăios, amenințător care are rolul de a schimba un comportament deranjant al copilului, nu pot să nu mă gândesc la ce sădește acest mesaj în mintea și în sufletul copilului : emoțiile mele sunt greșite, eu sunt greșit că reacționez așa, nu sunt iubit, nu merit iubirea mamei mele, pot fi abandonat oricînd. În timp, aceste credințe pot lua forma anxietății, a abandonului, a relațiilor disfuncționale codependente. Eric Berne, părintele analizei tranzacționale, spunea că atunci când ești copil, ai darul de a auzi exact ce se spune, conștient, inconștient, verbal, non-verbal. Nu auzi doar: „Dacă nu te potolești, te las aici!”, ci încasezi mesajul pe deplin: „M-am săturat de tine și de porcăriile de frici și emoții!” și înțelegi „Sunt un copil exasperant, sunt de nedorit!”. Internalizăm, astfel, credințe limitative care ne ciuntesc, într-un fel sau altul, autenticitatea, spontaneitatea, stima de sine, increderea în valoarea personală, felul în care ne construim relații cu cei din jur, și, în cele din urmă, capacitatea de a trăi fericit. În timp, aceste mesaje, aceste voci dominante iau forma unor comportamente ce pot deveni păguboase pentru adultul care se simte tot timpul nemulțumit de reușitele sale, inadecvat, în comparație cu alții, sau blocat în relații toxice de teama de a nu rămâne singur. De cele mai multe ori, clienții care sunt în terapie au în manualul lor de viață postulate următoarele tipuri de mesaje :

1. „Nu există nu pot, există nu vreau!”
Avem voie să nu putem, avem voie să nu vrem și e ok să fie așa.Este foarte cinstit să recunoaștem uneori că nu putem face anumite lucruri, depășesc limitele sau disponibilitatea noastră, sau efectiv nu ne dorim să facem acel lucru. Ne lăsăm prinși într-un carusel al competitivității,devenim obosiți pentru că muncim la îndeplinirea unor obiective care nici măcar nu reprezintă nevoile noastre. Pot apărea sentimente de inadecvare, vinovăție, anxietate de performanță, burnout, stimă de sine precară (pentru că e dependentă de satisfacția celorlalți cu prestațiile tale) pentru relații abuzive și codependente, toate în baza faptului că tu nu ai voie să ai nevoi sau limite sănătoase.
În fapt, nu există „întotdeauna pot” și nici „întotdeauna vreau”, iar ce pot și ce vreau vor fi uneori lucruri diferite în circumstanțe diferite. Tu singur știi ce poți sau ce vrei să faci și pentru asta trebuie să-ți dai timp, spațiu, dar, mai ales, grijă.

2. „Dacă nu faci X lucru, te las aici”
Practic, ți se spune, „te iubesc, doar dacă faci X, Y, Z!” și că dacă refuzi să te conformezi, vei fi automat abandonat. E totul sau nimic, iar acesta este ultimul lucru pe care vrea să îl audă oricine, cu atât mai mult un copil care este dependent de siguranța relație pe care o are cu părintele lui. O asemenea credință limitativă are darul să îți altereze în foarte scurt timp stima de sine, îți insuflă anxietate de abandon și te face să crezi că nu ești demn de iubire, decât dacă te conformezi. Sau că ceilalți, dacă nu execută automat ce îți dorești tu, nu mai sunt demni de iubit.
E important să știi, încă de mic, că meriți să fii iubit, chiar și atunci când nu faci ce așteaptă lumea de la tine și că oricine te șantajează în felul ăsta, după toate probabilitățile, nu merită timpul și atenția ta.

3. „Fii cuminte, că mă superi!”
Altfel spus, „dacă nu te conformezi, nu am să te mai iubesc!”. Afirmația asta este o măsură de control cu o nuanță de șantaj, care implică faptul că tu, ca și copil, comportându-te într-un fel anume riști (brusc) să pici din grațiile părintelui tău.Nu „fii cuminte!” este problema, ci încărcătura pierzi iubirea celorlalți. Asta îți poate crea o serie de probleme de atașament și te poate face să vrei să testezi constant statutul relației tale cu ceilalți, din teama că celălalt va înceta să te mai iubească pentru că tu ești în neregulă.
Feedback-ul pe care îl primești despre comportamentul tău și ce impact are asupra altora te ajută să îți dezvolți empatia, responsabilitatea și imaginea de sine. Adesea, n-ai habar ce impact poate avea comportamentul tău, deci e nevoie să știi dacă ceva e în neregulă. Important este să iei feedback-ul, nu respingerea sau presupunerea că celălalt te va părăsi.

4. „Mă faci de râs” Altfel spus, transferul direct al rușinii părintelui asupra copilului. Ce se întâmplă este că părintele însuși simte o oarecare doză de rușine, de care îl face responsabil pe copil (fiindcă el însuși nu știe cum să se gestioneze). Iar copiii, adesea, preiau și-și asumă această rușine ca fiind a lor. Mesajul rușinii nu este „ai greșit, ci EȘTI greșit”. Poți ajunge să simți în mod constant că ceva este în neregulă cu tine sau poți dezvolta varii forme de anxietate și stres.
E important să ne amintim însă că nu ești sursa rușinii nimănui, nu poți fi. Sursa rușinii cuiva este în experiența lui.

5. „Potolește-te, că te pocnesc!”
Amenințările creează tot felul de comportamente nesănătoase sau riscante, înrădăcinate în anxietate. Pentru că atunci când ești agitat, corpul și mintea ta sunt deja în alertă și caută o soluție ca tu să te reliniștești. Iar atunci când, în loc să te ajute să te liniștești (pentru că nu ai cum să știi asta, ca copil), cineva te amenință, gradul de confuzie și anxietate cresc simțitor.
Se creează o legătură directă între propria ta anxietate și un atac iminent. Adaugă strat de anxietate peste strat de anxietate, iar asta este rețeta pentru panică. In astfel de situații, copiii trebuie învățați să-și exprime , să își gestioneze anxietatea. Ea este normală și normal este să fi fost ajutat să te autoliniștești (cum se comportă ceilalți cu noi devine un model pentru cum ne comportăm noi cu noi). Dacă asta a lipsit, atunci cere sprijin cum să eliberezi, în singuranță, tensiunea înghețată în corpul tău.

6. „De ce X-ulescu poate să facă asta și tu nu poți?”
Fraza asta pare luată dintr-un manual special conceput pentru diminuarea stimei de sine, de la secțiunea „cum cultivăm sentimente de inferioritate”.
Spunând acest lucru copiilor, îi predispunem la sentimente de inferioritate, anxietate de performanță și depresie, toate bazate pe credința eronată că toți ar trebui să avem aceleași veleități și interese, altfel suntem invalizi.
Comparația socială este inevitabilă, însă e important să spunem copiilor că sunt sunt unici potențând resursele personale, valorizându-i pentru cee ace sunt si ceea ce au, nu făcându-i să se simtă inferiori, într-o permanentă competiție cu cei din jur, niciodată mulțumiți de rezultatele personale..

7. „Când vei fi pe banii tăi, atunci să comentezi”
Un fel de a spune – „Eu plătesc pentru existența ta, deci ea și opiniile tale îmi aparțin!” Ce transmite asta este faptul că nu ai voie, în esență, să fii independent, să ai limite sau să fii respectat, ar trebui să-ți câștigi dreptul la a avea opinii și nevoi. Este credință limitativă care, internalizată, asigură normalitatea abuzului din viața ta, de la probleme cu stima de sine la relații codependente și abuzive – ceea ce este absolut anormal.
Copiii trebuie să fie conștienți că e foarte important să îți exprimi nevoile, să pui limite sănătoase și să protestezi, atunci când nu sunt respectate.
8. „Învață, că înveți pentru tine”
În primul rând, copiii nu au capacitatea de a-și proiecta viitorul așa cum o fac adulții. Pentru ei, discursul părinților legat de anticiparea eșecurilor în viață este dor o placă repetată la nesfârșit, fără a putea internaliza conținutul.
Pe de altă parte, este o frază motivațională din cultul lui „Pentru că trebuie”. Este adevărat că înveți pentru tine, dar problema ta atunci nu e pentru cine înveți, ci pentru ce? Iar ce primești aici este de fapt în vecinătatea lui „Habar n-am, dar trebuie făcut, așa că fă-o pentru că trebuie”. Fără nicio noimă, „trebuie” inhibă tendința ta naturală de a reflecta la sensul experienței din prezent și concordanța acesteia cu scopurile și valorile tale. Promovează o viață nesatisfăcătoare, marcată de obediență și dependență. Într-adevăr, înveți pentru tine. Și e important să știi și că uneori faci lucruri care nu sunt plăcute, însă niciodată fără să te întrebi ce e important pentru tine, care este sensul a cee ace faci.

9. „Nu trebuie să ai emoții”
Cu alte cuvinte , „N-ai voie să fii vulnerabil!”. Ceea ce este, pe scurt, o anulare atât a umanității tale (cu toții suntem vulnerabili, uneori), a emoționalității tale (care este normală) cât și a experienței tale din clipa respectivă.
Ajungem astfel să negăm propriile reacții emoționale, crezând că sunt anormale sau inadecvate și dezvoltăm tot felul de comportamente de evitare (dependențe de substanțe) menite să îți ascundă anxietatea și rușinea de a pierde controlul.Nicio frică nu dispare dacă îți spui „eu nu am această frică!”. Vei avea emoții, vei simți vulnerabilitate și este în regulă. Nu este sănătos să le reprimăm, să le negăm, să ne simțim vinovați pentru ele. Putem învăța copiii să își gestioneze emoțiile, să își accepte vulnerabilitatea și să își ofere ajutor prin ea.

10. „Viața e grea”
Este o afirmație incompletă, pentru că în realitate, viața este ȘI grea. Nu DOAR grea. Practic, odată cu afirmația asta, părintele dă moștenire starea sa din momentul respectiv: dezamăgirile, limitele, eșecurile și durerile sale. Iar odată preluate, ele devin, din nefericire, așteptările pe care și copilul le are în viață.Oricine preia un asemenea mesaj, tinde să se cableze pentru depresie, deznădejde, anxietate, frustrare, pentru că nu există niciunde modelată așteptarea corectă că viața este și bună.E inerent să te concentrezi pe ceea ce nu funcționează sau nu merge bine, așa este cablat creierul nostru, să încerce să rezolve orice îți provoacă disconfort. Însă, nu poți traversa cu ușurință momente în care viața este grea, fără conștiința faptului că ea este și bună. Așa că, te încurajez să începi să aduni dovezi în fiecare zi pentru cât de bine merg lucrurile în viața ta, oricât de mici, dacă vrei să corectezi perspectiva asta.

Violeta Constantin,

Psihoterapeut cuplu și familie, asistent social principal