Am spus în repetate rânduri, de-a lungul câtorva articole, că nu mă consider nicidecum matură, sau cel puțin suficient de matură. Însă, așa cum orice om își poate schimba părerea despre ceva sau despre cineva anume, astăzi mărturisesc: nu reușesc să mă comport cu maturitate în fiecare situație și vis-a-vis de orișice subiect, cu toate că, din multe puncte de vedere, reușesc să privesc viața și întâmplările ei cu ochii unui adult aflat, cumva, destul de înaintat în vârstă.

Am mai avut tentative de a atinge acest subiect, însă nu mi-am făcut niciodată curajul și n-am simțit, până acum, că am neapărat ceva de spus – sau poate că pur și simplu n-am trăit nimic care să-mi întărească foarte tare poziția în legătură cu acest subiect: prietenia la maturitate.

În urma unor discuții, de foarte multe ori aprinse, am ajuns la concluzia ca oameni pe care bineînțeles că îi numesc prieteni au fie o părere asemănătoare, fie o părere diametral opusă cu a mea despre ce înseamnă și cum se manifestă o prietenie adultă, sau mai bine spus dintre adulți, căci aici vreau sa bat. Îmi aduc aminte perfect două dintre momentele în care am realizat că fiecare are o optică diferită referitor la acest subiect; însă această viziune este, într-un fel sau un altul, modificată foarte tare de punctul în care se află o anumită persoană la un anumit timp. Zilele trecute vorbeam cu o prietenă cu care, cel puțin în ultimii ani, m-am auzit foarte rar. Motivele nu au nici cea mai mică legătură cu faptul că nu ne mai privim una pe cealaltă cu același drag ca în liceu, ci mai degrabă diferența de țară, de fus orar, de program, de job, de partenerii de viață și de multe altele. Cu toate acestea, când ne sunăm sau când reușim să ne vedem, noaptea se transformă în zi, povestim din punctul în care n-am mai povestit, ne susținem, ne respectăm și încercăm să ne ajutăm reciproc. Amândouă avem acest principiu banal pe care ne conturăm prietenia matur: dacă nu am ceva să o întreb, dacă nu am nevoie de sfatul ei, dacă nu sunt supărată sau extrem de fericită și cel mai important, dacă, în esență, n-am nimic să-i spun, nu-i scriu, n-o sun. Desigur, suntem femei și din când în când ne trimitem poze amuzante sau ne spunem una alteia cât ne e de dor de o cafea băută împreună. Am decis amândouă, la început tacit, mai apoi extrem de vocal, că nu are rost să ne căutăm una pe cealaltă, mânate fiind de obligația de a nu răci prietenia. Când ne-am dat seama că legătura noastră nu are nimic de-a face cu regularitate cu care ne vorbim, am stabilit, cumva, că ne vom căuta atunci când una are nevoie de cealaltă. Lucrurile merg extrem de bine și vă mărturisesc sincer că adesea mă găseam în ipostaza de a-i scrie doar pentru că nu am mai făcut-o de foarte mult timp, doar pentru a îi arăta în continuare că îmi pasă. Desigur că îmi păsa și dacă nu o sunam, dar în naivitatea mea credeam că pot aduce o prietenie manifestată ca în liceu în viața de adult pe care o am astăzi. Legat de asta, funny fact, singurul om pe care l-am numit vreodată ca fiind cea mai bună prietenă a mea este o tipă frumoasă foc și deșteaptă tare, cu care am petrecut încă de la grădiniță și până la începerea liceului, clipe memorabile. Ideea e că așa o numesc și acum cu toate că au trecut peste opt ani de când ne-am văzut ultima oară. Ne scriem de sărbători, de zilele onomastice și de cele de nume, nu pot decât să-mi imaginez din pozele de pe instagram cum e și ce face, însă, chiar și după tot acest timp, o consider prietena mea.

Viața asta nu ne ajunge oricum. De ce să pierdem clipe prețioase din ea gândindu-ne la cine ar trebui să sune primul? Ca adult, e bine, după părerea mea, să gândești așa cum spunea o lozincă ce circulă încă de câțiva ani pe internet: Îți este dor de cineva? Sună!; Vrei să vezi pe cineva? Invită la o cafea!; Vrei să te faci înțeles? Explică!; Ai o nelămurire? Întreabă!; Îți place ceva? Spune!; Vrei ceva? Cere!; Iubești? Declară!;

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște