A gândi, a uita, a iubi, a avea prieteni – o viață complexă, într-o descriere a filosofilor, a fi zoon politicon, adică o ființă a cetății sau socială – reprezintă apanajul exclusiv al omului.
Oare sunt de ajuns doar trăirile native sau cele hrănite de împrejurări concrete? A fi om e o întâmplare, a te bucura de propria existență e un incident sau o stare inconștientă generată de instincte și pasiuni?
De la universul magnific al copilăriei, trecând prin exuberanța adolescenței, până la continua formare prin performanțe dar și eșecuri care îmbătrânesc ființa, personalitatea fiecărui om primește diverse schimbări învăluite de sentimentul bucuriei de a fi. Suntem oameni prin noi înșine, prin faptul că Dumnezeu ne-a creat așa – cum ne învață Scriptură – după chipul Său divin. Un licăr metafizic străbate ființa și trăirile noastre, ne face unici și capabili de sentimente sublime, de care nici o altă ființă din univers nu e în stare, oricât s-ar strădui evoluționiștii să ne convingă de teoria conform căreia animalul simte bucuria de a fi. Foarte adevărat este că animalul nu e conștient de sine, de gânduri, nu iubește, nu judecă și de aceea nu urăște, nu e egoist, posesiv și trădător. Duplicitatea face parte din natura umană. Dualitatea materialistă a vieții, însușită convențional prin statusul istoriei, a transformat omul într-o ființă devoratoare a libertății, un rob al propriei vanități și pasiuni.
Există o sete absurdă după răutate și un vid al bucuriei în cel care trăiește prin sine și doar pentru sine. Oricât de performant – social sau instituțional – ar fi omul lipsit se acuratețea ființei, are nevoie de o viață religioasă adică – zoon theoumenon. Altfel, coboară psihologic în propriul infern întunecat de gânduri și fapte rele, pe care le oferă empatic unor persoane alese – prietenii. Pe aceștia îi devorează prin plăceri și îi trădează facil asemenea unui animal înfometat. Omul faber, sapiens sau oricare altul contemporan simte distinct bucuria de a fi. El nu trăiește prin inteligența instinctelor, ci printr-un mister în care se descoperă. În fiecare om, bucuria e o taină a iubirii revelată în aspectele vieții. Concret, înseamnă a avea viață, a fi conștient și responsabil de ea, a simți iubirea părinților, a prieteniei și mai ales a propriilor copii prin și pentru care trăiești. Duplicitatea nu este fundamentul vieții. Nici dualitatea internă între bine și rău nu poate face pe om să gândească, să iubească, să se bucure de viață, de părinți, de prieteni, de copii, de natură, de nimic altceva. Un astfel de om, întunecat în propria-i ființă, nu poate fi bucuros. El trăiește doar pentru bunurile materiale, are prieteni doar pentru el și de aceea este distructiv, nociv și trădător, dar în același timp un nefericit și perdant al vieții. Este posedat de ele și rob al propriei neputințe de care nu se va elibera decât prin zbuciumul de la final. Lipsa bucuriei de a fi îl face pe om să se îndrepte către aspectele distructive ale vieții, eșecul lui este implacabil, trăiește o adaptare la distrugere și trădare care-i devin banale. Singura reabilitare o reprezintă întâlnirea cu Dumnezeu. Acesta i se descoperă în mod cert, prin tot ce-i permite să facă, prin neputințele personale, prin acceptul celorlalți, care-i tolerează caracterul inadaptat din oarecare necesități sau tocmai pentru că sunt la fel ca el.
Singurul care a simțit la maxim bucuria sau suferința ființei a fost Iisus Hristos. A suferit fără a fi vinovat, pentru că nu și-a creat suferința prin robia libertății și poftelor distructive. Iisus Hristos a fost om asemenea nouă întru toate, dar în afară de păcat. Un Om-Dumnezeu și un Dumnezeu-Om. A copilărit, a flămânzit, a însetat, a plâns, a zâmbit, a avut prieteni, dar nu a viețuit în sensul distructiv. A iubit nu un om, doi sau trei, ci pe toți de la Adam până la sfârșitul lumii. A iubit, însă a fost și este trădat, înșelat, mințit, batjocorit și cu toate acestea a condamnat trădarea nu și pe trădători. De ce toate acestea? Pentru că El iubește cu adevărat dumnezeiește pe fiecare om, nu este într-o involuție a vieții, nu a eșuat după forme surogat ale bucuriei induse de iluzii sau vicii. Te caută atunci când ești trist pentru că nu ai reușit să înșeli mai mult, să minți sau să urăști și multe altele de acest fel. Este alături de tine când suferi sau te bucuri de ceea ce reușești, de copii, de prieteni, de lume de gândul conștient că ești om. Dacă veți căuta vreodată un model, prieten sau sprijin adevărat, priviți la Hristos. O primă imagine mentală vi-l înfățișează pe cruce, în suferință, dar nu a rămas acolo …. și nici tu sau noi pentru că …. BUCURIA DE A FI OM NU ÎNSEAMNĂ A GÂNDI, A UITA, A IUBI, A AVEA PRIETENI……, CI A MURI ȘI A ÎNVIA.

Pr. Prof. Dr. Marin Bugiulescu,
Director al Seminarului Teologic Ortodox Sfântul Ioan Gură Aur, Târgovişte