Nu încă… – Pr. Prof. Alin Marian Pleșa

Nu încă… – Pr. Prof. Alin Marian Pleșa

 

Un întreg univers al celor plecați. Un ocean de amintiri și de oameni dragi. O incursiune în ceea ce a făcut posibilă prezența lor. Îi pomenim cu dor. De dincoace de mormânt rămân lacrimile și tăcerile-ndelungi. Dincolo, un tărâm al celor care nu mai pot muri odată. O asemenea experiență a trecerii oferă perspectiva cea mai autentică a ceea ce abia intuim acum. Se odihnesc în Lumina care le devine foc sau miresmă.
Ni se par atât de departe uneori, dar în inimă simțim dorul mistuitor față de ei. Nu spunem nimănui cât ne e de dor. Ne rușinăm de slăbiciunea iubirii ce ne leagă. Și plângem cu suspine negrăite. Ne întoarcem de unde am venit, în pofida promisiunilor optimiste. Mergem pe aceeași Cărare a Vieții care ne șoptește tainic că nu se termină totul în fața unei dezolante gropi. Poate au știut mai bine decât noi, așa „plini de boli și suferinți”, să se bucure de fiecare clipă și să ne lase moștenire vieți. Seriozitatea despărțirii ne face să redevenim noi înșine, fără mofturi și fără masca impenetrabilă a celor ce au impresia că le-au trăit pe toate.
Dacă îi uităm, nu mai știm cine suntem cu adevărat. Deși îndemnați constant și pozitiv, în trendul unei false dezvoltări personale, să ne construim noi identități, strigătul înăbușit de dor al mamei și al tatei, al bunicului și bunicii, crește cu intensitatea unui vulcan. Tăria este rezervată celor ce iubesc până la capăt. Micii trădători, angajați activ în aranjamente rușinoase, visează inutil la supraviețuiri imposibile.
Am transformat moartea în spectacol de cinema. Privim în siguranță la drama altora, uitând-o pe a noastră, cea prezentă. Mai nou, am împrumutat de aiurea costume care să îi sperie pe vecinii noștri drăguți. O rețetă ridicolă pentru o taină atât de mare ca Ieșirea din această lume. Nici cu Intrarea în ea nu stăm prea grozav. O refuzăm politicos, considerând că efemera noastră maiestate, fragilă după cât se vede, ne oferă dreptul suprem asupra Tainei. Sfârșim în a ne văicări dizgrațios, cerșind zadarnic vreun minut în plus. Oricum, n-am știi nici măcar atunci cum să dăm demnitate plecării noastre de aici.

P.S. Da. Mi-atâta dor că nu știu cum să-l mai suport! Nu doar de-ai mei, ci de toți pe care i-am iubit în rugăciunile Sfântului Altar. În fiecare lumânare e Nădejdea că ne vom revedea. Dar, nu acum… Încă, nu acum. Dar Sâmbătă, da… E o chestiune de viață și de moarte.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa,  profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște  “Sfântul Ioan Gură de Aur “