Nu puteau să scape de acele gânduri care-i urmăreau de mult. Simțeau că venise vremea să nu se mai teamă de nimeni. Observaseră cât de repede îți câștigi celebritatea înjurând de cele sfinte. Că oamenii sunt mult mai atenți la blasfemiile aruncate încoace și încolo. Toți doreau să scape de responsabilitate. Să nu mai dea socoteală nimănui. După ce L-au ucis pe El, nimic nu le mai putea sta în cale. I-au pus la încercare atotputernicia pentru a-și vindeca teribila frică de ei înșiși, de monstruozitățile săvârșite și pe care le rafinau permanent. Ipocrizia unei morale atee a fost dovedită: milioane de victime așteaptă cu nerăbdare ceasul Judecății. Călăii, liniștiți de propaganda subtilă a unei umanități golite de conținut, priveau senini la judecata oarbă a lumii. Erau mândri de realizările lor și considerau că orice crimă i-a adus mai aproape de realizarea celei mai mari dorințe a lor: de a nu fi demascați niciodată. Vor deveni eroi. Posteritatea contrafăcută a întunericului era pregătită să șteargă orice urmă de la locul măcelului. Și așa erau prea mulți, se gândeau. Consumau fără să muncească, poluau și deveniseră prea pretențioși.
Cu toate acestea, nu reușeau să înțeleagă de ce oamenii continuau să se roage și să spere. Au batjocorit zgomotos orice e religios. Au creat atmosfera insuportabilă a singurătății absolute. Aplaudau frenetic progresul tehnologic, cel care le-a amputat discret orice sensibilitate înlocuind-o cu senzori. Nu țineau la memorie pentru că, altcineva, obiectiv, le monitorizase și înregistrase plictisitoarele vieți. Nu își mai doreau copiii lor, ci pe ai altora. Nu aveau nevoie de familie pentru că iubirea putea aștepta pentru totdeauna. Mureau, într-un final, singuri, fără a-și mai aminti cineva de ei.
Dispăruseră bătrânii. Era la modă sinuciderea asistată. Suferința și bolile deveniseră inacceptabile. Trebuia să se stabilească rapid cam care ar fi durata optimă de viață. Clădiseră un alt univers, incompatibil cu cel nou, din sticlă, curat, tehnologizat, cu termene foarte clare. Nimeni nu mai vorbea românește… Era prea desuet.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „