Atingerile au fost suspendate, dar puterea credinței unei femei care își cheltuise întreaga avere prin doctori, nu. Sunt mulți care-L îmbulzesc pe Hristos cu diferite cereri stringente. Imperativul lor e convingător pentru cauze minore, dar nu pentru o Înțelegere ce nu se lasă înduioșată decât de forța strigătului interior. Când copilul ne este pe moarte, cădem în genunchi, la picioarele lui Iisus și Îi cerem să intre în casa noastră. Deși nu mai avem acest impuls, copleșiți de îndoieli interioare, sunt momente în viața noastră când știm că este singura atitudine posibilă. Ne sfiim să facem gesturi de umilință și smerenie în fața lui Dumnezeu. Considerăm că, dacă ne gândim doar, fără vreun gest de manifestare a credinței, El ne ajută, adică se pleacă în fața nevoii noastre. Suntem o generație de oameni care se consideră raționali, excluzând orice gest religios din comportamentul lor. Noile restricții dau chiar o motivație puternică celor îngrijorați de supraviețuirea lor temporară. Și, totuși, când ajungem în cel mai greu moment al vieții noastre, ar trebui să ne atingem de haina Lui, ar trebui să Îl chemăm în casa noastră. Boala, suferința și moartea pe unii îi fac să râdă, iar pe alții să spere că doar o minune-atingere poate reda viețile celor care au înțeles pe deplin cât de mult valorează fiecare minut al lor.
În aceste clipe în care mulți plâng și se tânguiesc pentru cei dragi ai lor e nevoie de Pacea noastră. Oamenii vor să se bucure de căldura prezenței Casei lui Dumnezeu, să își recapete echilibrul și speranța. Să se minuneze de tăria puterii Celui ce pe toate le rânduiește spre folosul nostru. Teribila experiență a acestei epidemii nu e lipsită de compătimirea Dumnezeului pătimitor. Câte o putere iese mereu din El când ne atingem de marginea hainelor Lui. Inima noastră înfricoșată de moarte învie când El îi întinde mâna. Dar e nevoie de rugăciunea bolnavilor și părinților îngrijorați și deznădăjduiți. Împreună cu El, cei mai apropiați ucenici, mama și tatăl sunt martorii învierii unei fetițe. Se vede aici ce fel de suflete au capacitatea de a nu se mai simți înstrăinate de o asemenea Prezență binefăcătoare.
Înstrăinați, bolnavi și cu amenințarea morții deasupra capetelor, suntem lăsați în voia unor măsuri ce sporesc fiorul rece al fricii. Puțini medici ne mai ating, de teama bolii. Doar El, ignorând restricțiile și frica, se lasă atins și întinde mâna, Pacea din mijlocul celor care nu mai aveau nicio speranță.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „