Scrisul stă suspendat pe marginea inimii, ca o lacrimă. Ceea ce te frământă, larma atâtor gânduri, strigătul mut al durerii fac ca sufletul să se cutremure la orice adiere a îndemnului de a te așeza în fața calculatorului. Sunt valuri care vin și se retrag, iar tu stai la marginea propriei mări și contempli un întreg univers al suferinței. Începi să simți câte se ascund în spatele uriașei măști care s-a așezat peste lume. Îngrijorarea, speranța, neputința, diversele modalități în care alegi să îți conservi echilibrul fragil.
Și taci… O liniște ce nu-i de aici se așterne peste tine. Ai vrea să te rogi așa cum nu ai mai făcut-o din copilărie. Știai pe atunci să îngenunchezi, la îndemn de bunic sau de bunica. Cu fețe înăsprite, dar pline de seninul păcii, îți umpleau golul măruntelor griji ale copilăriei. Pe ei nu-i (mai) îngrijora nimic. Trecuseră prin toate, iar deznădejdea se transformase în lumina candelei nestinse niciodată. După ce au plecat, au început să se adune norii. Începuseși să te maturizezi și căutai rezolvări raționale. Credeai, de acum, în progres, chiar dacă nu știai prea clar care-i direcția lui.
Nu mai ai unde să fugi. Să te retragi, să fii la adăpost. Să supraviețuiești catastrofei atotstăpânitoare. Altă dată ai fi plecat spre celălalt capăt al pământului. Dar, acum… Încerci să fii puternic și nu mai poți. Pentru că nu mai crezi decât în ceea ce vezi. Nevăzutul și neprevăzutul te înspăimântă și îți provoacă fiori reci. Ai devenit, dintr-o dată, la fel de vulnerabil ca un țânc. Ți s-a zdruncinat serios necredința și te uiți timid spre Cer. Dacă o fi Cineva, acolo sus?! Ar fi fost mai convenabil ca toate acestea să fie pură întâmplare. Când capătă sens, când intuiești că-i o pedagogie și o Cale pe care n-ai mai mers demult, te înspăimânți. Așa cum a venit odinioară să reașeze lucrurile-n rostul lor, mulți L-au respins și nu L-au înțeles.
Nu vrei să te vadă nimeni cum plângi. Te amăgești cu gândul acesta uitând că, mereu, Cineva îți simte arsura lacrimii chiar mai mult decât tine. Pentru că niciodată nu ajungi atât de singur încât să nu mai poți fi văzut. Sau auzit. Sau ascultat. Sau mângâiat cu liniștea…

P. S. Credeați că scăpați?
#VederidinGuraOcniței

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „