Iubirea înseamnă atenție la cel de lângă noi, la suferința lui, mai ales. Apoi, presupune promptitudine. Nu putem lăsa în așteptare drama altuia pentru stringențe conjuncturale. Avem tot felul de scuze, ne retragem diplomatic și ne gândim că celălalt își merită soarta. Nu a ajuns el degeaba între tâlhari. Trebuie să fi făcut ceva, iar acest tip de mentalitate ne „salvează” de ipocrizia indiferenței noastre binevoitoare, de altfel.
Cei de la care avem cele mai mari așteptări se prefac că nu ne văd. Trec pe lângă noi când ar trebui să se oprească. Deși iubirea este în „fișa postului” lor, li se va fi făcut milă mai târziu, adică niciodată. Nu că nu ne-ar vedea, dar cine mai are astăzi timp de oameni căzuți pe marginea drumului, aproape morți? Și chiar de nu suntem la pământ, ne vedem unii pe alții fără a ne păsa câtuși de puțin. Ratăm momentul de a iubi pe cineva în carne și oase și facem proiecte ideale de a recupera o umanitate imaginară. În teorie, n-ar scăpa nimeni de mila noastră organizată. În realitate, sunt prea mulți care trec mai departe. Altfel, numai privind la cuvintele rostite în numele iubirii față de Dumnezeu și de semeni, lumea s-ar fi vindecat demult din căderea ei în mâinile tâlharilor. Domnul Hristos o spune răspicat: Toți câți au venit mai înainte de Mine sunt furi și tâlhari… (Ioan 10, 8)
Cine este acest „aproape” atât de greu de identificat? Cel care face milă cu cel jefuit și rănit, indiferent de naționalitate sau crez. Majoritatea judecă starea celui aflat în necaz. Vom fi auzit rechizitorii întregi și justificări magistrale ale indiferenței. Facerea de bine nu-i rentabilă. Spectatorii tuturor dramelor care se petrec în fiecare zi nu obosesc să meargă mai departe. De ce să ne complicăm? Efortul de a unge rănile cuiva cu vin și untdelemn, grija de a-l lăsa în siguranță și cheltuiala necesară pentru un nou început sunt rezervate celor care iubesc smerit și cu discreție, celor care nu umilesc prin superioritate și reproș pe cel care l-au ridicat.
Citim cu atenție Scripturile și nu ne-ar lipsi nimic pentru a ne fi milă, dar punem întrebări al căror răspuns îl cunoaștem perfect. Uneori ne ia o întreagă viață pentru a învăța, în sfârșit, să iubim. Alteori, am trăit degeaba, grăbindu-ne să ne rezolvăm chestiunile ce nu vor putea fi mai importante ca suferința celui doborât de hăitașii iscusiți ai celor aventurați pe drumurile ce ne coboară în Ierihonul patimilor noastre.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „