Ne mai acoperă o noapte pentru ca ziua de mâine, purtată de un Răsărit unic, să ne ofere seninătatea speranței. Se aud suspine negrăite, se construiesc visuri sau se năruie altele, iar oamenii continuă să-și trăiască viețile care poartă, asemenea unui râu, bucurii și tristeți. Obosesc să se urască uneori, iar alteori nu se pot opri din a se iubi unii pe alții. Își înăbușă incandescența focului interior ce ar putea lumina o întreagă lume. Îi simt vâlvătaia, se lasă cuprinși de această căldură plăcută, dar nu pot vorbi de ea. Nu mai au cuvinte, iar cele care ar putea fi, se ofilesc copleșite de măreția unei chemări ce nu e de aici.
Vin și pleacă, zâmbesc și plâng, în același timp. Trec unii pe lângă alții convinși de realitatea direcției în care merg. Altădată aveau timp să asculte, să își vorbească, să își ofere unii altora motive de bucurie. De ceva timp încoace se grăbesc să se ascundă. Să nu îi mai vadă nimeni cum își înghit lacrimile. Așteaptă vești despre un mâine ce întârzie să apară. Ca să se însingureze din nou…
De când nu se mai îmbrățișează au făcut riduri adânci. Majoritatea și-au dorit să fie ținuți în brațe, să simtă căldura celuilalt, să plângă pe un umăr cunoscut. Știu prea bine că se poate muri din cauza dorului. Acum, de frica bolii, se uită lung unii la alții încercând să intuiască sufletul ce se oglindește în priviri. Asta când au un astfel de privilegiu. Platitudinea ecranelor nu poate surprinde în mulțimea pixelilor lor complexitatea unui om.
Sunt capabili să poarte poveri incomensurabile. Să rabde împotriva oricărei logici. Cu cât strigă mai tare că nu mai rezistă, cu atât inima lor bate mai cu putere întru nădejde. Mulți privesc fascinați acest carusel al minciunii și confuziei. Dar Adevărul se lasă întrezărit doar de cei cu darul discernământului.
Ar fi fost mare nevoie acum de acel echilibru al celor care nu se împotriveau morții, ci o priveau cu curaj. De cei care gândeau la sfârșit cu speranța unui nou început. Aceia învățaseră să trăiască din plin fără a se lăsa copleșiți de frică. Trăiseră odată oameni care prețuiau fiecare clipă fără a avea vreun regret, fără sincope și fără dulcegăria unor promisiuni deșarte. Erau mereu pregătiți să plece, asemenea celor care, odinioară, încinși cu o centură și cu toiagul în mână, porneau în direcția eliberării lor din robia amară a unei morți sigure.

Îndrăgostit de Cer.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „