De câte ori nu auzim încă în jurul nostru credințe cum ar fi Bătaia e ruptă din Rai! , Unde dă mama, crește!, Eu te-am făcut, eu te omor! , Copilul trebuie pupat doar în somn! , Nu a fost bătut când era mic! , Nu îl ține în brațe, că se învață!
Acestea sunt, în esență, credințe specifice culturii românești foarte adânc înrădăcinate în conștientul și subconștientul colectiv, care justifică normalitatea violenței asupra copiilor, cu grave consecințe asupra sănătății, în primul rând emoționale a copiilor noștri.

Suntem foarte atașați de credințele noastre,fie că sunt conștiente sau inconștiente, că sunt toxice sau sănătoase. În timp, ele ajung să ne ghideze viețile, se transformă în condiții de viață. Ce trăiesc în mintea mea inconștientă la nivel de credință ajunge la un moment dat să se transforme în acțiune și să-mi influențeze viața. Dacă de foarte mic copil am înțeles că o palmă la fund ajută, corectează, este foarte probabil că atunci când sunt adult să folosesc același aceeași modalitate de coerciție pentru copiii mei și să devin un părinte abuziv. Este tiparul de comportament pe care îl am învățat și ajung să îl perpetuez, transferând astfel transgenerational o combinație de abuz psihic și fizic ca modalitate de parenting care pe mine, ca părinte mă încredințează că lucrurile sunt în control.
Alături de abuzul fizic, întâlnesc deseori în cabinet adulți extrem de marcați de pustiul emoțional pe care l-au resimțit în copilărie, alături de părinți indisponibili emoțional.
Majoritatea clienților îmi spun că nu au auzit niciodată Te iubesc de la părinți, nu au fost alintați, conținuți în momentele în care se aflau în suferință, pentru că, de cele mai multe ori, nici părinții nu știau cum să facă lucrul ăsta. Suferința noastră ajungea să producă un disconfort atât de mare părinților noștri, disconfort pe care nu știau cum să îl gestioneze, astfel încât nu mai reușeau să ofere acest spațiu de siguranță unde să consumăm și eliberăm emoțiile.
Lipsa acestui spațiu de siguranță în care să ne consumăm emoțiile și să învățăm despre emoțiile și greșelile noastre că sunt normale duce la ceea ce numim indisponibilitatea emoțională. Majoritatea construim mecanisme de apărare foarte puternice, iar asta se traduce la maturitate în ceea ce vedem în jurul nostru foarte des – adulți disfuncționali, nefericiți.
E nevoie să ne uităm la aceste credințe, să le înțelegem, să le dăm drumul și să le înlocuim cu credințe mai sănătoase și adevărate, adaptate timpurilor pe care le trăim. Trăim niște vremuri ofertante din punctul ăsta de vedere: psihologia, neuroștiințele au evoluat și vin cu dovezi concrete despre răul cu consecințe pe viață pe care îl fac astfel de comportamente. E datoria noastră ca părinți și adulți să oprim la acest moment bulgărele transgenerațional al abuzului. Dacă desfacem aceste credințe , putem vedea că ele au avut cumva utilitate în anumite momente din existența noastră. frica este un instrument bun de control al copiilor în cadrul unor familii numeroase, cu priorități mai degrabă în asigurarea traiului zilnic. Astăzi, lucrurile nu mai sunt în realitate așa, familiile sunt din ce în ce mai puțin numeroase, iar noi înțelegem că frica este toxică și nu funcțională. Pe de altă parte , foarte multe cupluri care vin în terapie recunosc că motivația de a face un copil este mai degrabă o presiune socială, extrinsecă, de exemplu – așa e normal, a venit vremea, toată lumea din jur are un copil, pierzând din vedere aspectul cel mai important : cât de pregătiți suntem, ca indivizi și ca familie să trecem în etapa de a avea un copil.
O altă strategie disfuncțională este supracompansarea – tocmai pentru că am fost privați de iubire, libertate avem tendința să oferim prea mult , să nu impunem limite sănătoase pentru copil. Este o fațetă aceleiași monede, pe departe avem perpetuarea abuzului pe care o luăm din copilăria noastră mai departe pentru că nu știm să gestionăm propriile emoții și nu ne vindecăm de propriile noastre relații abuzive, și pe de altă parte lipsa limitelor sănătoase copil, un copil care crește fără limite și care va fi la rândul lui un adolescent disfuncțional care va avea probleme la școală, un adult demanding care se va simți tot timpul îndreptățit, care nu va reuși să aibă relații funcționale și să respecte regulile societății.

Ce-i de făcut?
Primul lucru care este foarte important este ca oamenii să fie pregătiți să devină părinți, vorbim astfel despre educația părinților. În fond, copilul nu are nicio vină că se naște într -o familie nepregătită să-l conțină, să decripteze și să fie atentă la nevoile lui. Dacă noi ca părinți nu înțelegem importanța acestor lucruri și felul în care putem să le depotențăm, degeaba vorbim copiilor despre care sunt drepturile lor, despre cum ar trebui să crească, dacă se întorc acasă în niște medii niște abuzive. O minimă obligativitate se impune: să parcurgă măcar un modul de psihologie a dezvoltării copilului – partea în care să înțeleagă de ce este și nu este capabil un copil să facă la diferite vârste, ce nevoi are el în funcție de nivelul de dezvoltare, de etapa de viață în care se află.
O altă soluție este vindecarea propriului trecut, astfel încât să putem gestiona situațiile critice cât mai sănătos cu putință. În terapie se lucrează cu evenimente traumatizante din copilărie, care au fost integrate nesănătos și nevindecate, se lucrează cu copilul interior abuzat, nevăzut, neauzit. Identificăm mesajele toxice care ne-au influențat, care s-au transformat în atitudini și comportamente toxice și construim tipare comportamentale noi.
Pe de altă parte , tot din categoria românismelor, avem credința că ne pricepem la toate: la psihologie, la politică, la genetică, la economie, etc. În esență, e necesar să acceptăm că sunt lucruri la care nu ne pricepem, nu avem pregătirea și competențele necesare, le facem prost , e nevoie să învățăm toată viața, putem corecta ce facem greșit si e nevoie să renunțăm la rigiditatea și inflexibitatea de a ne schimba, de a crește, de a evolua.

Violeta Constantin,  Psihoterapeut cuplu și familie , asistent social principal