Eu cred tare, tare în ideea care susține că nimic nu rămâne neschimbat, iar zilele trecute mă gândeam la subiectele tabú, asupra cărora ne referim ca fiind tabú de ani de zile – de fapt, de mai bine de zeci de ani de zile. Lucrurile despre care decidem să nu vorbim, pe care preferăm să le ascundem, pe care le considerăm păcătoase, rușinoase și care au menirea de a ne stânjeni, sunt acele subiecte pe care, cândva, le-am catalogat ca fiind tabú și le-am lăsat să moară în această categorie.
Rapiditatea cu care evoluează lumea din jurul nostru este, de foarte multe ori, dacă nu de fiecare dată, greu de perceput pentru mintea, și mai ales pentru ochiul uman. Știm că schimbarea este inevitabilă și că se întâmplă, cum ar spune englezul, as we speak (trad.“în timp ce vorbim”), și, cu toate acestea, ne ferim de ea. Continuitatea lucrurilor nu se oprește pentru că nouă ne este teamă, frică sau rușine să aducem în discuție anumite chestiunii, pe care, fie vorba între noi, deja nu le mai putem ignora. N-am să mă axez pe exemple, căci știu că pentru nimeni nu sunt necunoscute subiecte ca educația sexuală, orientarea sexuală, religia unora, stilul de viața adoptat de alții, consumul de droguri și așa mai departe. Practic, toate temele care, la un anumit nivel, sunt mai dificil de abordat în preajma tinerilor, de pildă, au ajuns să fie supranumite tabuuri.
Definițiile oferite acestui termen sunt vaste și se referă, cu precădere, la evitarea, și pe alocuri interzicerea, dezbaterii anumitor lucruri din motive legate de superstiție, de jenă sau de teamă. Aduceam în discuție, mai sus, masa tinerilor, despre care cred cu tărie că este una dintre categoriile umane cu cea mai mare influență asupra acestor subiecte tabú. De ce? Pentru că de cele mai multe ori, subiectele pe care părinții trebuie să le atingă incontestabil în discuțiile cu adolescenții pe care îi au în grijă, sunt cele care migrează dinspre normalitate spre tabú. Uneori mamele sau tații se simt rușinați, nu au educația suficientă și necesară în acest sens, au fost crescuți, la rândul lor, cu preconcepții despre anumite astfel de subiecte sau nu au suficiente informații pentru a le explica copiilor, ori pentru a aborda cu ei diverse teme. Există părinți care, dintr-unul dintre motivele enumerate mai sus, ori din oricare alt motiv, stanjenesc, reped sau ceartă copilul care aduce în discuție ceva, de pildă, sexual – fie că trece printr-o anumită perioadă, fie că aude la un amic, ori vede pe internet sau la televizor. Acest lucru este cu siguranță greșit și nu face altceva decât să anormalizeze lucruri firești, naturale.
Desigur, școala este, poate, una dintre cele mai puternice arme în acest sens. Ea ar putea să se implice în dezvoltarea copiilor, a tinerilor prin abordarea și prin punerea pe tapet a unor subiecte, considerate de majoritate, tabú. Educația sexuală, în școli, consider eu, este necesară. În mod evident tinerii nu vor fi îndrumați spre execuția actului în sine, ci vor fi informați cu privire la cum ar trebui să procedeze în anumite situații. Acesta este doar un exemplu din sutele de subiecte care se evită atât în familii, cât și în instituțiile de învățământ.
Tabuurile își au rostul în anumite culturi și civilizații, își găsesc locul în momentele de pudoare, nu trebuie excluse, însă înainte de a cataloga un anumit subiect ca fiind tabú, este imperios să-l cântărim și să-l trecem prin zeci de filtre. Este necesar, pentru a ne dezvolta în tandem cu lumea înconjurătoare, cu informația, cu evoluția intelectuală, cu cea a sistemelor sanitare, de infrastructură, să normalizăm realitatea, natura. Nu toate lucrurile despre care ne este rușine și teamă să discutăm sunt tabuuri.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.