În valea cea mai adâncă a plângerii se coboară Bucuria. După o îndelungă așteptare de la oameni, Ea nu întârzie nicio clipă. Oaspete surpriză, pentru cei care nu mai cred în nimic. Lumină, pentru cei acoperiți de întunericul cel mai intens al urii de care suntem capabili. Iubire, pentru cei însetați să se simtă iubiți și să iubească, în sfârșit, cu adevărat. Un Străin misterios, pentru cei care nu vor să audă de El. Strecoară în inimi acea blândețe la care, uneori, doar îndrăznim să visăm. L-am lăsat afară, în sărbătorile noastre de iarnă, triste și fără gustul plin al Vieții ce sfidează orice regulă sau limită.
Mirosul greu al cărnurilor înjunghiate se ridică într-un înalt pe care ni-l dorim golit de îngeri. Iar ei, bătând din aripile lor de foc, cântă Celui care acum ne privește cu ochi limpezi, de Copil. Începem să ne amintim de propria copilărie, aceea în care îi priveam pe toți fără a judeca pe niciunul. Puteam să ne împrietenim ușor, să nu simțim cum trece timpul, să râdem din tot sufletul, zgomotos, încât tot Cerul ne zâmbea cu drag.
Am cumpărat totul, fără să câștigăm nimic. Ne-am umplut hambarele cu acea frică de a nu muri de foame. Ne purtăm singuri de grijă, ignorându-L chiar pe El, Cel ce hrănește întreaga creație cu negrăită bunătate. Și flămânzim în continuare, fără a ști ce ne lipsește. Mese pline și inimi goale, distracții și nu bucurii, și ne amăgim, încă o dată, cu „magia” sărbătorilor fără Sărbătorit.
E ceva cu noi în această perioadă: ni se face milă. Mulți au impresia că de cei săraci, orfani și înfometați. Dar, nu cumva, ne e milă chiar de noi? Golul acela care se mărește de la o zi la alta, mesager al unui sfârșit de care ne e teribil de frică, face să se audă ecoul unui suflet trist. Vrem să trecem peste toate, fără a învăța nimic. Să le depășim, ca și cum nu s-ar fi întâmplat. Să ne înstrăinăm de noi înșine, fugind de toți. Dacă nu L-am fi pierdut atunci, demult, pentru că nu I-am oferit adăpost, acum am fi aflat în El Acoperământul cel mai tare.
Vrem să fim liberi, fără Libertatea prin excelență. Să ne înlănțuim în griji mărunte, în plăceri prezente. Lanțul cel greu al păcatului ne sufocă, dar strigăm și mai tare cât de liberi suntem.
Ne mințim pe noi înșine și pe alții. Adevărul (ne) doare și de multă vreme nu-l mai discernem de minciună. Mincinoșii-s preferații noștri. Laudele lor ipocrite ne ridică pe piedestalul fals al unei puteri de care nu suntem cu adevărat în stare.
Și vin Sărbătorile încă o dată, iar odată cu ele El, Cel de care ne rușinăm, ca de obicei…

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „