Așa cum am anunțat deja, perioada sărbătorilor își pune amprenta nu doar asupra casei și a mesei, ci și asupra inspirației. Astfel, fără a vă surprinde, articolul de astăzi se află în strânsă legătură cu retrospectiva lui 2020, cu începutul unui nou an, dar, cumva, și cu ce a însemnat pentru mine – și cred că pentru mulți alții, anul ce se grăbește să ia sfârșit.
Nu este o surpriză pentru nimeni că anul 2020 a fost așa cum nu ne gândeam nici în cele mai întunecate coșmaruri ca va fi. Cu un debut bun, plin de inițiative ce, pe alocuri, s-au dovedit a fi imposibil de realizat, încărcat de așteptări, de speranțe și de planuri, începutul acestui an nu avea nicicum să prevestească ororile ce aveau să-l cunune. Primele luni, fără prea mari incidente și nu departe de normalul considerat, până atunci, firesc, a precedat luna martie, cea care, fără vreun avertisment, a adus cu ea haos pe întreg mapamondul.
Pandemia cu coronavirus a speriat, a înduioșat, a agitat și a născut în fiecare dintre noi sentimente de neputință. Numărul imens de decese a așternut peste planetă un văl de doliu, iar înregistrarea cazurilor noi de îmbolnăviri a panicat întreaga suflare și s-a aflat pe buzele tuturor luni de-a rândul. Ce am observat? Că oamenii au fost, la început, egoiști. N-am să judec pe nimeni, în fața unei astfel de situații reacțiile oamenilor sunt dintre cele mai diverse, iar faptul că majoritatea punea binele ei înaintea binelui vecinului, nu este un lucru prea surprinzător. Apoi, oamenii s-au unit și spiritul solidarității a crescut. Treptat s-a înțeles că hrană este pentru toți, la fel și medicamente, haine și alte consumabile. Atunci, oamenii au început să ajute, să ofere, să-și întrebe vecinii, să cumpere pentru ei, să dea necunoscuților. Cu toții ne-am dat seama, unii încă de la început, alții pe parcurs, că suntem în asta cu toții. Că avem aceleași frici, aceleași temeri, nevoi, dorințe. Toți vrem să se termine, să revenim la normalul căruia îi ducem dorul și pe care, acum un an pe vremea aceasta, îl consideram de-a dreptul banal.
N-am să vorbesc despre ce am învățat (poate într-un articol viitor), n-am să citez, n-am să vorbesc despre statistici sau studii. Știți și voi cum să căutați pe internet, sper că vă bazați numai pe surse oficiale și nu dați crezare tuturor tâmpiților care scriu aberații pe rețelele de socializare.
Astăzi aș vrea să spun doar că ne este greu tuturor. N-am să mint, probabil unui medic care nu și-a mai văzut familia de luni bune – o dată pentru că timpul nu-i permite și își dedică, momentan, întreaga viață meseriei și a doua oară pentru că îi este teamă ca nu cumva tocmai el să fie cel din cauza căruia cei dragi se îmbolnăvesc. Cu toate astea, greu îi este și unei mame care, rămasă fără ajutorul oferit de școala fizică și fără bani de bonă, trebuie nu doar să își exercite jobul de acasă, ci, mai mult, trebuie să îi supravegheze pe cei mici la orele online, la teme și la joacă, să facă cu ei tot felul de activități, să le explice de ce contactul cu alți copii este, momentan, limitat. Greu le este și celor din industria turismului, celor ce dețin restaurante, baruri, locuri de joacă, săli de fitness. Greu ne este tuturor.
Cu toate acestea, în tot acest rău, mă bucură ceva. Mă bucură faptul că oamenii au reușit să se reinventeze. Restaurantele fac livrări, antrenorii fac ore de sport online, instituțiile încearcă să își pună la punct sistemul prin care poți afla informații și/sau poți rezolva probleme și fără să fie neapărat nevoie să mergi fizic la un ghișeu. Greu ne-a fost, ne este și cel mai probabil ne va mai fi tuturor, însă mulți dintre noi au reușit și reușesc cumva să fie bine, să își mențină afacerile, să dezvolte altele noi.
Anul 2020 ne-a învățat să inventăm și să ne reinventăm în fiecare zi.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.