Ai început să îți deschizi sufletul. O imensă povară, dusă ani de-a rândul, se contura din ce în ce mai clar. Nu știai că este acolo. Sute de dialoguri amânate, câteva iubiri eșuate din pricina orgoliului tău nemăsurat și foarte multe momente când ai fi putut să râzi din toți rărunchii. Te-ai abținut, te-ai ascuns, nu ai vrut să riști trădările celorlalți. A continuat să te doară. O durere surdă, a cărei luciditate te-ar fi răpus. Erai convins de aceasta. Și totuși, rănile adânci conturează cel mai uman chip. Dezvăluie acea frumusețe pierdută a celui care e gata să moară pentru celălalt. Se spune că, dacă nu mai ai pentru ce să mori, pentru ce trăi, nici atât.
Te ascunzi în cuvinte. Le împingi în față, cât mai mari, cât mai nuanțate. Nu le rostești pentru acum și nici pentru cei care le citesc însetați de greșeala verbului. Le așterni pe albul imaculat al unui ecran, capabil să rețină pentru totdeauna ceea ce scrii. Sunt, de fapt, ecoul acelora pe care nu îndrăznești să le mai faci auzite în afara ta. Le șlefuiești cu atenția ceasornicarului și le naști cu acel travaliu înțeles doar de cei care nu au vorbit la comanda cuiva. La început, sunt asemenea unor răsărituri ce nu pot fi descrise îndeajuns. Stări care îți încălzesc inima și o eliberează.
Scrisul e asemenea unei terapii. Pot trece zile întregi fără să o faci, dar cuvintele se aștern din nou în inima ta, asemenea unei ninsori din povești. Ai vrea să te oprești, dar nu poți. E ca o boală de care nu te mai vindeci, iar cuvintele devin cicatrici ale unor lupte pe care le-ai dus cu proprii demoni.
Vrei să ajungi a pipăi miezul cald la vieții. Să găsești, asemenea căutătorilor de aur, acel filon prețios care să îți astâmpere setea de infinit. Limba devine un întreg univers în care cuvintele strălucesc departe, neajunse, dar pline de fascinația de a fi exprimate. Te învăluie tăcerea și suspini ușor după acea liniște în care să auzi mai bine glasul îndepărtat al unei înțelepciuni pierdute.
Chiar dacă e greu de crezut, cuvintele au început să moară. Viața din ele s-a scurs cu fiecare minciună rostită. Sunt pe cale de dispariție, dar nu mai sesizează nimeni. Oamenii scriu în emoticoane. Au lăsat cărțile să doarmă pentru totdeauna în biblioteci, fie ele și virtuale. Au rămas doar citatele.
Te întrebi de ce îmi spui toate astea. Poate pentru că s-au înmulțit scriitorii și s-au împuținat cititorii.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur